Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La finele lui 1980 a trebuit să-mi înnoiesc agenda cu numere de telefon, pentru că jumătate din cei notaţi în ea, mult mai mulţi ca-n anii ceilalţi, plecaseră din ţară. Înjumătăţirea aceasta critică a continuat. În marea lor majoritate, dispăruţii din agendă erau artişti plastici, scriitori, universitari, oameni de cultură şi abia câţiva trecuţi dintre vii.
Scriam pe atunci un dicţionar cu pictorii contemporani, care nu avea să ajungă însă niciodată la un liman, întrucât fugiţii, "transfugii", cum li se zicea la vremea aceea, nu mai puteau să figureze în agendă. Ştiam, de asemenea, că la unele fişe lucram degeaba, deoarece cu fiecare lună şi cu fiecare an şi alţii aveau să rămână cu prima ocoazie în străinătăţi. Avea loc o centrifugare din ce în ce mai rapidă a intelectualităţii artistice spre zări din ce în ce mai îndepărtate.
Cu prietenii artişti ai timişorencei Adriana Cârcu s-a întâmplat la fel. Doar că nu în Bucureşti, ci în Banat. În final, Adriana, singura care mai activa în oraş dintr-un cerc de amici scriitori, actori, regizori, muzicieni, plasticieni şi istorici de artă, a părăsit şi ea în 1989 România.
Cu 12 din centrifugaţii de dinainte de 1990 ai urbei, eseista şi traducătoarea Adriana Cârcu a realizat, în ultimii ani, lungi interviuri la Amsterdam, Singapore, Balaton, Karlsruhe, Zürich, Heidelberg, Moraira (Spania), Saint Maur (Franţa), Frankfurt pe Main, New York şi Aachen. Ea însăşi mutându-se între timp cu slujba pe două continente. Marea răzleţire românească e reconstituită cu o melancolie pentru care pare să existe remedii, atât prin lungile spovedanii ale prietenilor de odinioară, cât şi prin întrebările pline de substanţă nostalgică ale Adrianei Crâcu.
Autoarea volumului "Povestea zilelor noastre", editat de Institutul Cultural Român, insistă asupra faptului că toţi cei 12 au acum un rost în patriile de adopţie, că nu-s săraci, dar că aproape toate căsniciile cu care au plecat de acasă li s-au destrămat. Ecuaţia familială şi economică din Occident a făcut ca vechile contracte maritale, încheiat cu fermentul tinereţii şi cu un acut simţământ de solidaritate în disperare, să nu reziste. Chiar şi cuplul Adriana şi Victor Cârcu, unul locuind şi profesând la Heidelburg, celălalt la Karlsruhe, dă seamă de efectele devastataore ale centrifugării.
E adevărat că centrifugaţii Banatului ştiau toţi limbi străine, unii din familie, alţii din mediile în care au crescut. Integrarea a fost mai lesnicioasă, însoţită de o dezintegrare a formulei artistice practicate în ţară, de o internaţionalizare rapidă a intereselor profesionale. Un fapt e comun tuturor interviurilor şi ocupă o parte importantă din ele: amintirea copilăriei.
Doar copilăria a avut un puternic accent naţional. Lucrul e important, pentru că priveşte simţirea, sentimentele, memoria afectivă. Cărţile cu mărturia înstrăinaţilor ne fac un mare bine: învăţăm din ele ca dintr-un manual care ne-a lipsit în anii de formaţie ce câştigăm şi ce pierdem când ne rupem de origini. Nu suferim mai puţin, dar măcar ştim pentru ce suferim.
Citește pe Antena3.ro
