Cer de Lăpuş

La marginea Maramuresului, imediat dupa intrarea in judet, acolo unde incepe drumul serpuit, unde se apleaca verdele peste bratele noastre, pana si intunericul e altfel. E bland, fara sa devina plicticos – ca mai toate banalitatile de care avem noi grija, in fiecare zi, cu o seninatate care oboseste –, are o eleganta aparte, in toate nuantele de negru pe care le imbina cu o modestie stranie, cu un calm care provoaca dependenta din prima clipa. Aici, in acest loc pe care nu stiu daca voi reusi vreodata sa-l cunosc pana la capat, in peticul de lume care nu poate fi descris in cateva cuvinte, care nu incape in nici un fel de rezumat formal, in satele acestea de pe dealuri, chiar si in secolul nebun pe care il traversam, parca legati la ochi, ca nu cumva sa observam ca, rand pe rand, ne irosim toate sansele de a fi noi insine, lumea chiar pare altfel, incepe sa semene cu modelele pe care fiecare dintre noi si le-a intiparit in constiinta, incepe sa semene a familie, a roua tamaduitoare.

Da, asa e, poate ca aceste fraze pe care, ametita de atata frumos, incerc sa le astern coerent, sunt simple detalii, sunt descrieri pe care nu are nimeni timp sa le asculte cu atentie sau bucurie. Ce ne pasa noua de peisaje, fie ele din sud sau din nord, de pe harta noastra sau de pe harta vecinilor, cand realitatea ni se prabuseste pe pleoape, cand prostia castiga alarmant simpatizanti si munca e considerata inutila? Si totusi, iata ca ne pasa. Trebuie sa ne pese, ca sa ne putem confirma, mai devreme sau mai tarziu, ca fuga spre o fericire mintita are, de fapt, un scop nobil, ca sa ne incurajam si sa ne aducem aminte ca tara noastra, asa nedezvoltata cum e ea, asa nesigura cum ne apare in fata ochilor in diminetile cenusii fara de anotimp, tara asta fara multe autostrazi si fara economie roditoare are colturi de rai care pot renaste oricand. E bine, e reconfortant sa ne gandim, cand ne e frig in inimi, ca lumina care ne asteapta in cele mai ascunse viscole de soare chiar poate vindeca prabusirea.

Cerul de Lapus e, probabil, singurul cer care mi s-a parut pe deplin detasat de toate, parca ocroteste fara ezitare pasii banali ai trecatorilor, parca e gata oricand sa se arunce in fata pericolului, doar ca sa-si apere contemporanii. E cerul cel mai cald pe care l-am intalnit, un cer dintr-o singura bucata, fara corecturi, fara stersaturi, fara adaugiri incomode de ultima ora. Nu e actualizat, nu e mo­dern, nu e in ton cu ameteala marilor orase sau cu zgomotul cinic din intersectiile adevaratului nostru anturaj, e un cer care seamana a idealuri, un cer care miroase a gutuie aproape coapta, un cer piatra pe piatra, un cer ochi in ochi, un cer cu incredibil de multe stele si cu luna imperfecta. Cred ca seamana cu cerul de la Barca, din leaganul copilariei tatei, unde serile senine prind contur de eternitate.

Nu spun ca asa arata fericirea, nu insinuez ca acesta este raspunsul la intrebari punctuale despre saracie, neimplinire si teama, dar sunt convinsa ca oglinda pe care incerc sa o asez in fata acestor nemarginiri poate reflecta macar iluzia ca supravie­tuirea pentru care simtim ca ne sacrificam prea des are si consecinte laudabile, are si parghii stabile, are si straluciri simple, care n-au nevoie de retusuri, nici de termen de valabi­litate. In Lapus, la poalele destinului, nu prea se tine cont de reguli, de nevoia de a stabili de la inceput ce e voie si ce nu e voie, aici e atata liniste pe ulite dupa lasarea noptii, incat ai impresia ca te auzi vorbind cu intunericul, in timp ce muntii din departari isi impun licaririle, pret de o seara, pret de o viata. Drumurile denivelate, acoperite ocazional cu piatra cubica ciobita pe toate partile, drumurile in panta, din care, iarna, copiii satului fac cel mai curat derdelus, prunii care se arunca in bratele maturizarii, merii care le­nevesc in timp ce li se aproba im­plinirea, obloanele ferestrelor, putin trase, putin ferite, curtile ingrijite de pe stanga si de pe dreapta, toate aceste tablouri individuale fac din tara noastra un loc binecuvantat, fac din noi, cetatenii fara zambet ai unor vremuri in schimbare, oameni cu mai mult chef de viata si de cunoastere. Stiu, nu e destul, dar e un pas inainte.