În sâmbetele când la primării se oficiază cununii, poate fi zărit, prin preajma grupurilor de rude şi prieteni de-ai cuplurilor, un domn înalt şi palid, a cărui înfăţişare spune că a prins şi vremuri mai bune. Nu cerşeşte, doar e prezent. Nu întinde mâna, nu se lamentează, asistă retras, dar suficient de aproape ca să nu poată fi ignorat la forfota festivă de dinaintea ceremoniei. Iar când i se bagă în buzunarul hainei un ban, dă imperceptibil din cap, ca şi cum n-ar primi, ci ar aproba. Nu e de ignorat, dar nu-i nici o prezenţă jenantă.
Pentru cine nu-l ştie, trece drept un unchi vârstnic şi demodat, care-şi cunoaşte locul în familie şi la petreceri şi s-a resemnat să-l aibă dintotdeauna pe cel mai prost. Locul celui care nu contează. Oamenii care îi strecoară, cu grijă de a nu fi întrebaţi de ce o fac, bancnota în buzunar îi sunt recunoscători că nu stă cu mâna întinsă. Că nu forţează momentul cu rolul pe care-l joacă, de senior decăzut în condiţia de rudă săracă.
Majoritatea cerşetorilor joacă o scenă, suportă o regie a prezenţei. De regulă, au un instructaj "profesional". Dacă milogul şi-ar schimba de la o zi la alta "imaginea publică", n-ar mai căpăta ce capătă când e văzut, fie şi numai câteva ceasuri, în acelaşi loc, cu aceeaşi punere în scenă, astfel ca trecătorul să trăiască, atunci când îi iese în cale, un simţământ de vinovăţie.
Rolul bătrânului scăpătat, care probabil a fost cineva şi nu mai e, dar îşi duce cu demnitate crucea, e de import. În metroul din New York, întâlneam în fiecare staţie din Manhattan domni în fracuri ponosite, unii chiar cu monoclu şi baston, părând a aştepta, la pragul de jos al speranţei, ceva. Dar ce?, asta cădea în sarcina călătorilor, care-l întâlneau pe "senior" zilnic ţeapăn ca o statuie a veşniciei, într-un loc ferit şi totuşi vizibil al imensului labirint subteran. I-am întrebat pe nişte localnici de cât timp cerşea "lordul scăpătat" în staţia lor, iar dânşii mi-au răspuns ironic: "El sau poate altul costumat la fel?".
La Malaga, pe cea mai turistică stradă din buricul urbei, pot fi număraţi mai mulţi cerşetori costumaţi în personaje de basme suprarealiste şi înţepeniţi în poziţii statuare în plin trafic pietonier: omul pădurii, omul de tablă, omul-ziare, omul cavernelor... Sunt de fotografiat şi de povestit acasă ce tip ciudat de cerşetorie practică. Dar şi de admirat pentru ingeniozitate şi tenacitate. Nu-i deloc simplu să stai într-un picior, în poziţia zeului Mercur, mânjit peste tot, până în albul ochilor, cu o vopsea de bronz care fură privirea. Munca lor e grea şi te întrebi dacă merită strădania. Dacă nu cumva ar câştiga aceeaşi bani la căpşuni sau cu zidăria, dar cu un plus considerabil de demnitate.