Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La jumătatea săptămînii trecute, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană, fiecare pe cont propriu, au făcut publice două importante rapoarte. Ambele vizînd rezultatele unei examinări desfăşurate timp de un an, din aprilie 2007 pînă în martie 2008, privind pregătirea pentru adoptarea euro. Vizate fiind zece ţări: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Suedia, Ungaria. Acele ţări – de drept şi de fapt membre ale Uniunii Europene –, care sînt în competiţie pentru intrarea în zona euro.
La jumătatea săptămînii trecute, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană, fiecare pe cont propriu, au făcut publice două importante rapoarte. Ambele vizînd rezultatele unei examinări desfăşurate timp de un an, din aprilie 2007 pînă în martie 2008, privind pregătirea pentru adoptarea euro. Vizate fiind zece ţări: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Suedia, Ungaria. Acele ţări – de drept şi de fapt membre ale Uniunii Europene –, care sînt în competiţie pentru intrarea în zona euro.
România aleargă, aşadar, în această cursă dură. O cursă contra cronometru, cu obiective concrete şi cu termene precise, linia de sosire confundîndu-se, pentru fiecare ţară, cu momentul în care ar urma să adopte moneda unică europeană. În ceea ce ne priveşte, important este acum să înţelegem bine prin ce trecem şi prin ce vom trece.
O scurtă privire înapoi, în istoria recentă, ne va fi de ajutor. La începutul anului 2000, după perfectarea documentelor privind angajarea noastră în cursa aderării, Guvernul României a bătut palma cu Comisia Europeană pentru un program de şapte ani. Trasînd şi linia de sosire la 1 ianuarie 2007. Miza cardinală era să nu pierdem trenul. Fiindcă, dacă am fi scăpat trenul de 1 ianuarie 2007, un alt tren nu putea nimeni să ştie cînd ar mai fi urmat să treacă prin gara noastră.
Dar aveam noi vreme, în numai şapte ani, să recuperăm rămînerea în urmă în materie de competitivitate economică? Răspunsul cere nuanţări. Dacă România ar fi fost supusă unei analize la sînge, după criteriile moderne ce definesc o economie de piaţă cu adevărat competitivă, atunci n-am fi avut de ce să sperăm că vom lua examenul. Este însă cert, totodată, că n-ar fi trecut un astfel de examen nici măcar jumătate din marele val al ţărilor ce au aderat la 1 mai 2004. România şi Bulgaria, constituind valul al doilea, erau chiar mai puţin pregătite. Aşa că Uniunea Europeană ar fi judecat nerealist dacă le-ar fi cerut acestor state, toate ieşite din fostul lagăr socialist, să funcţioneze în economie ca nişte ceasornice elveţiene pentru a fi admise în Piaţa Comună. Căci abia în marea piaţă aveau ele să înceapă a-şi fortifica deplina capacitate funcţională.
Ce i s-a cerut României ca să obţină notă de trecere? Desigur, să probeze că nu trage chiulul la "încălzire"; că înţelege să facă un antrenament dur, pentru ca în momentul începerii meciului, la 1 ianuarie 2007, să nu fie surclasată dintr-o dată în competiţia economică. De fapt, societatea românească avea de rezolvat, repede, cîteva probleme ce o ţineau în loc: să potolească inflaţia galopantă, să înlăture obstacolele la intrarea şi ieşirea din piaţă, să îmbunătăţească mediul de afaceri şi să asigure norme care să-i scutească pe creditori de umilinţe cînd vor să-şi valorifice creanţele. Fără vreun temei să ne legănăm în iluzia că vom face cumva şi vom bifa ca rezolvate probleme încă departe de a fi rezolvate.
Pe parcursul celor şapte ani dinaintea aderării, din ianuarie 2000 şi pînă în decembrie 2006, scepticismul românesc s-a manifestat vulcanic, în diferite chipuri şi pe multiple voci. De la preziceri catastrofice, potrivit cărora vom rata aderarea, pînă la propuneri fals prudente de a cere singuri amînarea intrării în Uniunea Europeană. Toate aceste voci au tăcut dintr-o dată în a doua parte a anului 2006, cînd s-a hotărît că la 1 ianuarie 2007 România avea să devină ţară membră a Uniunii Europene.
De atunci însă am început din nou să măsurăm timpul. Fiindcă am intrat într-un alt program, tot de şapte ani, cel al integrării europene. Şi iar s-a pornit corul Casandrelor.
Dar ce înseamnă, în cazul nostru, integrare europeană? Pe scurt, să adăugăm structurilor noastre europene, definite prin trei puncte cardinale, geografic, cultural şi juridic – căci am aderat deja –, pe cel de-al patrulea: economic. Nu mai putem evita nicicum cea de-a patra restructurare, în plan economic, dacă vrem ca România să devină sută la sută ţară europeană.
Restructurarea economică o vom putea înfăptui numai prin schimbări radicale de ritmuri, de competitivitate şi de comportament. Ca să ajungem la modernizarea radicală a structurilor, pe ansamblul economiei şi în companii. După ce ne vom fi asigurat absolut necesarul suport macroeconomic, avînd ca miză îndeplinirea unui număr de cinci criterii: stabilitatea preţurilor, deficit bugetar sub 3 la sută din PIB, datorie publică sub 60 la sută din PIB, stabilitatea cursului de schimb şi o rată europeană a dobînzilor pe termen lung. Sînt, toate cinci, obiectivele trecerii la euro, pentru care pariul României e de şapte ani, de la 1 ianuarie 2007 pînă la 1 ianuarie 2014.
Potrivit evaluărilor celor două foruri, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană, în rapoartele publicate săptămîna trecută, România îndeplineşte deocamdată numai două criterii din cinci: deficitul bugetar (de sub 3 la sută) şi datoria publică (situată cu mult sub plafonul de 60 la sută). De aici plecăm. Pentru că sînt primele rapoarte în care apare România. Ce sens are, în acest caz, să ne văităm că ratăm ţinta? Pînă în 2014 mai avem timp să ne îngrijim sănătatea economică. Problema capitală fiind inflaţia. (Urmarea: lunea viitoare.)
