Cine-i de vină:criza sau modelul?

Aproape paradoxal este că, într-o zonă unde instrumentul financiar este mult mai puţin dezvoltat şi utilizat decât în America, tocmai acesta a fost folosit de către capitalul vest-european pentru angrenarea în orbită a ţărilor din Est.

Ţările din Vest nu s-au oferit să fie piaţă pentru ţările din Est, ci, dimpotrivă, au urmărit să facă din acestea din urmă piaţă pentru ele. O inserţie de "economie financiară", prin implantare directă de bănci vestice, a fost făcută în Est spre a crea artificial, prin creditări în viteză, piaţă în creştere aici pentru produsele şi serviciile din Vest. Cu vreo două-trei excepţii de ţări care s-au descurcat mai bine, în rest, ţările din Est n-au economie reală serioasă, se confruntă cu deficite externe dramatice, cu dezarticulări între producţie şi consum, mai pe scurt, cu vulnerabilităţi extreme. România se află, din păcate, printre campioni la acest capitol.

Fără prea multe tertipuri şi analize de detaliu, modelul de dezvoltare hărăzit ţărilor din Est nu este unul cu economie reală, de la care să iradieze restul şi pe care să se aşeze restul, cu referire îndeosebi la economia financiară. Este un model în care edificiul economic ar urma să fie construit invers, de la economia financiară la economia reală! Nimeni însă nu poate şti dacă modelul poate fi un succes în 20-30 de ani. Impresia este că arhitecţii lui mizau pe o construcţie rapidă, oricum, cu mult mai rapidă decât cele două-trei decenii de care vorbeam, probabil doar 10-15 ani.

Criza financiară internaţională, transformată repede-repede în criză economică, vine şi încurcă total treburile, făcând practic imposibil un răspuns asupra succesului în timp al strategiei. Intervenind la scurt timp de la aplicarea strategiei, criza internaţională îi descoperă, pune în evidenţă şi poate chiar exacerbează slăbiciunile şi nefericirile, şi nu atuurile. Acestea din urmă ar putea rămâne în zona ipoteticului încă ani şi ani.

Se dovedeşte că viteza cu care a fost implementată strategia în diferite ţări vizate în funcţie de condiţiile concrete a fost cea care a determinat şi intensitatea, şi amploarea vulnerabilităţilor induse. Din cauza, probabil înainte de toate, a dimensiunii lor reduse, ţările baltice au fost campioane la viteza de implementare. Ca urmare, şi dezarticularea lor a fost completă şi vulnerabilităţile au devenit foarte repede aiuritoare: deficite externe de 20%-25% echivalent PIB, amplitudini similare ale dezechilibrelor dintre consum şi producţie! Nu întâmplător, asemenea anomalii economice s-au răzbunat curând şi balticele au explodat mai rapid decât alte ţări din experiment. Inflaţia a revenit la două cifre, creşterea economică s-a prăbuşit la mai multe procente negative, a fost nevoie de intervenţia FMI pentru a acorda asistenţă financiară şi pentru a redeschide finanţarea externă, bineînţeles contra presiuni pentru restrângerea nivelului de trai.

În Bulgaria, tot o ţară mică, lucrurile nu se prezintă fundamental altfel. Şi, nu întâmplător, lumea a ieşit deja în stradă, ca şi în ţările baltice.

La rând este România, salvată se pare deocamdată doar de dimensiune. La dimensiunile ei, ravagiile făcute de capitalul privat în frunte cu băncile străine n-au putut fi atât de masive şi mai ales n-au putut căpăta viteza din ţările mai mici. Deficitul extern s-a întins doar până la 14% din PIB şi revenirea cu picioarele pe pământ este mai puţin ruinătoare. E o consolare? Doar ţările central-europene, care apucaseră să se aşeze întrucâtva economic înainte de declanşarea marii ofensive financiare spre Est a Uniunii Europene, sunt acum mai păzite. Cine-i de vină: criza sau modelul?