Forțarea noțiunilor

Iar pe acest fundal, asistăm la un fenomen ce capătă contur. Este vorba de forțarea semnificației unor noțiuni – dintre care unele au asigurat multă vreme înțelegerea între oameni.

Forțarea și reușește, într-o anume măsură, dar de aici nu rezultă că procedeul ar fi justificat – el nu este, la drept vorbind, nici al culturii, nici democratic, nici uman. Din asemenea forțări ies denaturări, în niciun caz vreun bine.

Desigur, schimbările în registrul noțiunilor nu sunt ceva nou. Noțiunile se schimbă în pas cu creșterea cunoașterii, iar cunoașterea și tehnologiile se dezvoltă azi în ritm alert. 

Se creează noi noțiuni – azi vorbim lejer de feed-back, de zestre genetică, de recesivitate, de soft computerial, de condiționare, de epigenetică și de multe altele. Apar mai des ca oricând teorii și viziuni.

Se aduc în actualitate noțiuni vechi, căci realitățile la care ele trimit  au devenit mai sesizabile. De exemplu, se repune acum în circulație largă noțiunea lui Alexis de Tocqueville „dictatură cu mijloace ale democrației”.

S-au înlocuit noțiuni pentru a capta unicitatea unor fapte istorice din secolul anterior. De exemplu, s-a vorbit de „holocaust” (holos = întreg, kaustos= ars), dar, accepțiunea greacă fiind prea largă, iar unii aplicând-o fără a cunoaște istoria, istorici calificați au înlocuit noțiunea de „holocaust” cu „shoah” (catastrofă, nimicire), spre a reda singularitatea tragediei evreilor europeni. Nu altcineva decât istoricul german Eberhard Jäckel a lămurit faptele: „omorârea national-socialistă a evreilor a fost unică deoarece niciodată înainte un stat nu a decis și anunțat, cu autoritatea conducătorului său, omorârea unui anumit grup de oameni, incluzând bătrâni, femei, copii și sugari, pe cât posibil fără rest, și a transpus această decizie în fapt cu toate mijloacele de putere statală” (Die elende Praxis der Untersteller, în „Historiker-Streit”, Piper, München, Zürich, 1989, p. 118). Pe bună dreptate, în locul unei noțiuni prea largi, s-a recurs la o noțiune nouă, „shoah”, pentru a capta unicitatea crimei. 

Odată cu forțarea noțiunilor este însă vorba de cu totul altceva: de un fenomen de forțare la schimbare a înțelesurilor bine elaborate ale unor noțiuni, în scopul manipulării sau măcar al controlării conștințelor. Iată câteva exemple.

În Irlanda, a avut loc recent referendumul pe modificarea înțelesului familiei: se voia înlocuirea în Constituție a înțelesului propriu al „familiei”, ca unitate bărbat – femeie, cu accepțiunea familiei drept „conviețuire durabilă”. Desigur, și această conviețuire se putea prelua în noțiuni, ca orice fapt. Dar intenția era insidioasă, încât se pune întrebarea: de ce să se desfigureze noțiunea de „familie”, cu semnificația ei consacrată? De ce nu se recurge la alte noțiuni? 

Un ministru cerea zilele trecute modificarea noțiunii de „totalitarism” spre a o ajusta propagandistic. Numai că se făcea iarăși abuz. Căci dacă prin „totalitarism” înțelegem în esență, cum ne spun dicționarele, sistemul politico-juridic care nu tolerează diferențierea politică și este condus cu orice mijloc și dictatorial dintr-un centru, se pot discuta multe aspecte, dar noțiunea consacrată rezistă. Dacă cineva vrea să folosească criterii proprii, poate propune o nouă noțiune. De ce să le sfârtece pe cele existente?

Unii încearcă excluderea de la Jocurile Olimpice a unor națiuni, deși, în tradiția creată de Pierre de Coubertin, simbolul Olimpiadei sunt inelele înlănțuite, care semnalează unitatea continentelor, iar drapelul olimpic este în culori încât toate națiunile lumii să se regăsească. Olimpiada este legată de accesul universal. Iar participarea la valorile lumii nu se decide prin vot – căci, în condiții normale, nu se votează adevărul și echitatea. Jocuri Olimpice fără universalitate vor fi doar jocurile cuiva.

În cercuri de azi se discută dacă să se mai aplice noțiunea de umanitate celor care nu le acceptă vederile. Pot fi și, firește, sunt dezacorduri profunde între oameni. Numai că dezacordurile nu stabilesc apartenența la umanitate. Ar fi absurd să i se retragă cuiva calificativul de om pe motiv că este în dezacord cu decidenți vremelnici. Retragerea  duce cu gândul la vederile stupide ale lui Goebbels. Qui prodest? 

Se vorbește de „extremism” în cazul unor persoane, grupuri, partide care exprimă tăios nemulțumiri ale marii majorități a cetățenilor față de decidenții de azi. Cine rămâne cu capul pe umăr știe însă că nu este extremist cel care folosește posibilitățile de manifestare asigurate de Constituția democratică. S-ar putea ca „extremist” să fie tocmai cel care recurge la adjective ce sună amenințător, pentru a-i discredita pe alții.

Se vorbește de „antieuropean”, când este vorba de critica unor decidenți care fac deservicii Europei. Eminenți economiști britanici nu au agreat Brexit-ul, dar critica lor severă la adresa birocratismului de la Bruxelles s-a dovedit mai curând proeuropeană. Juriști, sociologi și filosofi ai Uniunii Europene de azi evidențiază lipsa de legitimitate a Consiliului European, dar asta nu înseamnă că sunt antieuropeni. Cu Ursula von der Leyen la decizii, are loc vizibil slăbirea și demontarea proiectului Europei unite, asumat și în tratatele de bază, dar a spune adevărul nu este deloc antieuropean.

Se fac confuzii elementare atunci când se perorează despre „dreptul internațional”. La propriu, dreptul internațional este dreptul tratatelor legitimate – or, azi, se trage de elasticul noțiunii spre a include în dreptul internațional memorandumuri neratificate, acorduri, declarații ce convin unor interese de moment. Pe de altă parte, se socotesc drept internațional simple măsuri luate cândva de state în administrația proprie.

Se fac forțări de noțiuni fără a le cunoaște la bază, ignorând dezinvolt faptele istorice. Se atacă, de exemplu, „progresismul”, confundând pretenții ale unor decidenți de astăzi cu celebrul curent al gândirii și istoriei americane. Ca fapt, „progresism” (sau „progressivism”) s-a întitulat viziunea unor importanți președinți, precum Theodore Roosevelt sau Woodrow Wilson, care au lansat reforme de ameliorare a condiției muncitorilor industriali și a fermierilor, în opoziție cu trusturi și concentrări de bogăție în mâini puține. Temelia progresismului a fost prima frază a Constituției americane: „Noi, poporul Statelor Unite, pentru a forma o Uniune mai perfectă, pentru a stabili justiția, pentru a asigura liniștea internă, pentru a asigura apărarea comună, pentru a promova bunăstarea generală și pentru a asigura binecuvântările libertății pentru noi înșine și pentru posteritatea noastră ...". Oricine o poate citi. Progresismul a accentuat răspunderea socială și instituțională pentru aplicarea democrației americane. Progresiștii  Edward Bellamy, William James, John Dewey și mulți alții au argumentat în favoarea extinderii bunăstării în societate, a egalității femeilor cu bărbații și au tematizat democrația și deschiderea societății spre „conducerea de sine (self-rule)” a individului. 

În mod obișnuit, din concepții de mare pondere se rețin mai curând bucăți, adesea disparate, dacă nu și rău pricepute. Unii și reacționează azi vehement la concepții fără să le fi cunoscut. Oricum, însă, progresismul nu se lasă confundat cu campania „woke” din coaliția eterogenă care l-a adus la Casa Albă pe Joe Biden. Și nici cu sprijinul declarat de președinte, în recentul său discurs despre Starea Uniunii (2024), pentru mișcarea „transgender”. 

         Într-un asemenea context politic, mișcarea dislocării tradițiilor și mișcarea schimbării sexului și a modificării mariajului înaintează, deocamdată, în diferite țări. Aceste mișcări sunt contextuale și nu reprezintă curente consacrate. Progresismul, luat la propriu, nu a avut de a face cu astfel de mișcări, nici cu pragurile create prin deciziile mai sus pomenite. Nici absorbirea  identităților trăite de oameni în societăți în „identitatea corporală” și nici instrumentarea în scop electoral a „identității corporale” nu-i sunt proprii. În definitiv, pledoaria cea mai organizată conceptual în favoarea liberalizării sexuale, care rămâne opera lui Michel Foucault, nu are de a face cu progresismul.

Un exemplu de confuzionare este și folosirea de azi a noțiunii de „societate deschisă”. Aceasta se ia încă în versiunea libertariană a lui Karl Popper. Dar de ce nu s-ar folosi accepțiunea axată pe cultivarea potențialului creativ al individului și pe universalism, a lui Henri Bergson, cel care a elaborat, de altfel, noțiunea? 

Se știe prea bine că noțiunile au conținuturi ce capătă relief în timp și se cer explicitate. De exemplu, înțeleasă până la capăt, „securitatea națională” implică asumarea securității vecinului, „suveranitatea națională” include și suveranitatea asupra teritoriilor pierdute prin încălcarea ei la un moment dat, „independența națională” presupune conștientizarea răspunderilor când participi la viața internațională. 

Nu propaganda ar trebui să decidă accepțiunile noțiunilor. În orice caz, pe fondul derapajelor existente, o asanare conceptuală ar asana azi limbajele, mințile și comportamentele și, în cele din urmă, viața oamenilor.

Debusolarea este însă atât de mare în mintea multor decidenți, încât în ceea ce fac ei iau maxima leninistă „cine nu-i cu noi, este împotriva noastră” ca parte a democrației. În politica externă, decidenți care se dau „democrați” au ajuns să apere frontierele stabilite în Răsăritul Europei de acordul Stalin-Hitler, în loc să adere la o rațională normalizare.

Trebuie spus că forțarea noțiunilor are loc pe fondul erodării spectrului politic postbelic, la care asistăm astăzi. Creștin-democrații au fost înlocuiți de „populari”, care sunt, evident, altceva – speculanți ai crizelor la care contribuie, după ce au trimis valorile în muzeu. „Liberalii” cultivă interdicții pentru cei de altă părere, dacă nu cumva un socialism birocratic. „Social-democrații” discută mai mult de funcții și de înarmare decât de soarta celor dezavantajați. 

În plus, cum ne spun sociologii, partidele de pe scenă au contact slăbit cu realitatea: liberalii vor să aducă societatea în ceva aidoma unui container, socialiștii nu au soluții în fața globalizării, ecologiștii se ocupă prea puțin de societate, suveraniștii  sunt excedați de datele noi ale vieții. 

S-a pierdut și rigoarea. Unii se proclamă „conservatori”, dar știu ei să reafirme libertățile și drepturile? Inși străini de cultură îi etichetează ca „putiniști” pe cei care au o părere proprie, ferită de clișeele puse în circulație, despre conflictul din Ucraina. Se socotesc „salvatori” cei care cred că pătrunderea în viața intimă a persoanelor și schimbarea ei este acum totul. Nu se examinează sistematic starea lumii. 

În aceste săptămâni, institute de istorie din Europa pregătesc ediția nouă a celor 1.525 de discursuri ale lui Hitler. Ce va fi când propagandiști actuali vor trebui să ia act de faptul că doar îl reiau pe cel căruia, în ciuda capacității oratorice, îi lipseau multe și ducea la catastrofă? 

Noțiunile se folosesc în viziuni diferite. Unele, precum democrația sau libertatea, sunt exemple. Dar folosirea în viziuni diferite  a unor noțiuni este altceva decât forțarea înțelesului lor consacrat. În mod normal, nimeni nu ar avea voie să violeze condițiile cognitive ale promovării interesului public. O noțiune forțată nu mai este acea noțiune.

De unde vine forțarea noțiunilor? De cele mai multe ori, precum în cazuri de felul celor invocate mai sus, ea vine din interese de propagandă. În orice situație, ea vine din carențe ale formării și informării. Altele vin din voința inșilor de parvenire cu orice cost.

Se știe demult că minți care încâlcesc noțiuni dau rezultate modeste. Cum s-ar putea ajunge, totuși, la normal? În situația de acum, sunt necesari, în opinia mea, trei pași.

Primul pas constă în depășirea cultului fragmentarului. S-a umplut viața modernității actuale de cunoaștere pe bucăți și de apucături declanșate de cuvinte spuse de cineva, care doar sporesc distanța față de realitate. Cu atât mai mult de întregul vieții și al lumii! 

Al doilea pas înseamnă întoarcerea cu fața spre realități trăite și însușirea prerechizitelor civismului. Bunăoară, mai este mult de lucrat la a scrie istoria ultimului secol, sunt firave datele economice, juridice, sociologice din discuții, nu se cunosc abordările epocii noastre. Oamenii sunt ținuți de vorbă cu comentarii la opere care nu au fost citite.

Azi, inși care s-au dovedit cu fiecare pas mediocri se opintesc pentru o carieră construită nu pe competență și merite, ci pe ură. Iar dacă acești inși își găsesc și fraierii care să-i aplaude, vina se împarte. 

Al treilea pas constă tocmai în a învăța că ura este rău sfătuitor. Deviza minții deschise – „eu pot să greșesc, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună avem a atinge adevărul, dreptatea și alte valori ce ne leagă viețile” – rămâne cheia vieții izbutite.