Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Suntem la fel de vinovati si daca ne inscriem in concursurile societatii bolnave, si daca tacem, contemplandu-le
Pana cand o sa ne mai batem in insomnii si-n sacrificii? In fiecare zi, cu orice prilej care apare, ne laudam ca noi suntem cei mai obositi dintre contemporani, ca noua ne e mult mai greu decat altora, ca stim bine ce inseamna suferinta, ca suntem prieteni de nedespartit cu lacrimile si cu vorbele de ramas-bun, ca avem ghinion, chiar daca juram zilnic ca o vom lua de la capat si ne vom curata de toata negura trecutului. Pana cand va conta cel mai mult impulsul de a ne declara cei mai tristi oameni din lume? Oare ne vom aminti, macar in ultimul ceas, macar la o ultima intalnire cu ai nostri, ca putem fi si altfel decat incetosati si deprimati? Mai e timp si pentru versiunea senina a lucrurilor, dupa atata negare si atata declin?
Nu, nu intotdeauna noua ne e cel mai greu. Ma uit, din cand in cand, la stiri. Si mi se pare, tot mai des, ca asist la sfarsitul lumii, la un sfarsit mai mult decat de suprafata, la o neglijare ingrijoratoare a prioritatilor si a vietii de fiecare zi. Mor multi oameni, se traieste greu, politica ineaca orice iluzie de mai bine, promisiunile nici nu mai sunt luate in seama, s-a pierdut de mult valoarea cuvantului, generatia mea e ratacita. Unde ne ducem? Protestam numai cand ne aducem aminte ca traim. Atat! Dupa proteste, dupa ce avem curajul sa spunem NU prabusirii generale, dupa ce ne decidem sa nu mai dam curs tentativelor de inselaciune si de amagire, ni se asterne intunericul pe ochi. Ori intram in depresie, ori amutim, cu ochii bine fixati pe cei pe care ii credem mai puternici.
In fragila mea experienta de viata, am cunoscut un om pe care l-am stiut capabil sa schimbe lumea: tatal meu. El chiar avea forta sa construiasca, sa salveze, sa prinda de brat tara asta nefericita, ca sa-i ofere mai mult decat o minciuna de campanie electorala, mai mult decat o alianta ipocrita de orice natura. Mai stiu, probabil, cel mult inca doi oameni pe care ii cred in stare sa schimbe ceva, sa inlocuiasca parte din nebunia pe care ne-o ofera bolnavicios de insistent unele ziare, unele televiziuni, unele personaje publice. Si restul? Si noi, curajosii generatiei libere? Ce facem cand ne uitam in urma si in fata si vedem acelasi hau, acelasi nimic resemnat si plin de praf?
Pana cand o sa dam atentie competitiilor minore? Cine tace mai mult, cine doarme mai putin, cine se implica daruit in chestiunile superficiale, cine aduce publicitate negativa in case, cine are mai mare libertate de opinie in problemele care nu reprezinta absolut nimic, cine ia hotarari decisive atunci cand nu-i pasa nimanui de raspunsul final, cine se arunca in lupta cea mai grea pentru autoritate si cine se retrage intr-un ascunzis de indecizie, cine poate sa stranga mii de voturi ilegitime, cine fura mai bine increderea celorlalti, cine e campion la ipocrizie si la neputinta, cine se pune mai repede si mai natural in prim-plan, cine isi oboseste mai mult privirea, cautand pretexte imorale pentru supravietuire. Cam asa ar putea suna aparenta lista a prioritatilor. Daca nu concuram, stam pe margine si ne uitam fara reactie la ce se intampla. Suntem la fel de vinovati si daca ne inscriem in concursurile societatii bolnave, si daca tacem, contemplandu-le. Cunosc medici, cunosc profesori si politisti, cunosc oameni, in general. Nu le e usor. Nu le-a mai fost de mult usor. Mi-e greu sa le dau telefon si sa ma plang de problemele mele personale, mi-e rusine sa le spun ca nu mi-e bine si ca nu am nevoie de diagnostic rigid, pentru ca stiu clar ce e cu mine. Nu pot sa dau ochii cu nenorocirile lumii, mai ales acum, cand nu ma simt in stare sa le inteleg si sa invat ceva din ele. Ne-am pierdut, dragi contemporani, in vartejul compatimirilor. Asta ne e meseria. Ne consolam unii pe altii, ne strangem mana barbateste si ne sfatuim sa tinem capul sus, ne promitem ca vor veni zile mai bune, ne angajam sa ne fim aproape, sa ne ingrijim familiile si prietenii. Intre timp, pe fond, nu schimbam nimic in bine. Nu numai in tara noastra e complicata existenta, in multe colturi de lume se sta pe loc.
Vindecarea nu e asta. Nu suntem in tratament. Ne amagim, ne lasam amagiti. Trecem de la o diversiune la alta. Credem tot ce ni se spune si ne plangem mereu de ce ni se intampla. Facem contrabanda cu nefericiri. Si, cand suntem obligati sa analizam bilantul, ne miram ca iesim intotdeauna in pierdere.
Citește pe Antena3.ro
