Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu este în aceste schimbări o simplă succesiune, căci trecerile sunt cumulative. În societatea modernă, exercitarea conducerii și, mai concret, democrația s-au resimțit de pe urma schimbărilor din informare.
Avem deja o literatură abundentă despre impactul informării asupra democrației. După juriști, informaticieni și filosofi, la care ne-am mai referit, opinia unui jurnalist de prim plan aduce însă o percepție mai riguroasă.
Cartea Annei Applebaum, Twilight of Democracy. The Seductive Lure of Authoritarianism (Amurgul democrației. Atracția seducătoare a autoritarismului Doubleday, New York, 2020), include noile media într-o reflecție cultivată asupra evoluției democrației din Europa și SUA. Mai cu seamă, asupra evoluției din ultimii ani, în care este tot mai clar că s-a ajuns la o cotitură a istoriei. S-a ajuns nu pentru că, aidoma altor timpuri, confruntarea democraților și a opozanților lor ar fi atins un nou nivel, ci, mai curând, pentru că democrația însăși se transformă tacit în opusul ei, cu asistența dinspre mediile informării.
După ce observă cu sagacitate cum, în unele țări, democrația liberală trece în „autoritarism”, Anne Applebaum vede democrația liberală de azi în fața unei cotituri. „Este posibil să trăim deja un crepuscul al democrației; ca a noastră civilizație să se îndrepte deja spre anarhie sau tiranie, așa cum filosofii antici și fondatorii Americii se temeau odinioară; ca noi generații de clerici laici (clercs), avocați ai ideilor iliberale sau autoritariste, să vină la putere în secolul al douăzecișiunulea, așa cum au făcut în secolul al douăzecilea; ca viziunile lor despre lume, născute din resentiment, angoasă sau adânci visuri mesianice să poată triumfa. Probabil că noua tehnologie a informației va continua să submineze consensul, să divizeze mai departe popoarele și să crească polarizarea până acolo încât doar violența va stabili cine guvernează. Probabil că teama de boală va crea teama de libertate” (p.185-186). Alternativa ar fi acum eventualitatea ca, în urma pandemiei, să apară un nou „simț global al solidarității”, care să inducă schimbări. Deocamdată, doar o eventualitate!
Am pus între ghilimele autoritarismul nu pentru că termenul nu ar fi de folosit. Îl folosesc, de asemenea, adesea. Dar, ca să fiu explicit, preluarea termenului la destule voci de astăzi este simplificatoare. Mulți cred că autoritarismul vine doar din aceea că liberalismul este slăbit. Afirm că vine de acolo, dar și din eronata înțelegere a universalității unor valori. Diletanți nimeriți la decizii, de pildă, apără demagogic „statul de drept”, după ce-l desfigurează și și-l subordonează, și cer unor puteri străine să-i susțină, fie și în pofida libertăților și drepturilor cetățenilor. În plus, mai și pretind că cetățenii țării respective nu ar pricepe democrația!
Acest fel de autoritarism nu este „populist”, ci, într-un sens, „fals internaționalist”. Este de fapt un autoritarism ce instrumentează alianțe externe contra cetățenilor. El trebuie luat în considerare, așa cum au arătat concludent analize americane (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Thereatens Global Security, 2015) și germane (Dorothea Gädeke, Politik der Beherrschung, 2017), împreună cu două fenomene nefaste: „cleptocrația” și „folosirea democratizării pentru dominație”. Și acestea macină democrațiile de azi, nu doar „populismul”!
În politica actuală, prin „autoritarism” se înțelege, urmându-l pe Karl Popper (din 1945), acel regim politic în care liderii își manipulează cetățenii potrivit scopurilor proprii. Anne Applebaum preia această conotație și insistă în descrieri pe opticile celor pe care îi socotește „autoritarieni” – liderii polonezi actuali, Victor Orban, Donald Trump, în primă linie.
Citește pe Antena3.ro
Prin urmare, vreau să privim realitatea cu ochii deschiși, în întregul ei! În definitiv, declinul democrațiilor – ce are loc în multe țări, cum bine semnalează – nu poate fi doar o treabă de personalități, cum înclină să creadă Anne Appelbaum. În opinia mea, autoritarismul ține de personalități, dar și de lacune instituționale, încât abia schimbări în stat îi împiedică emergența!
Principial, afirm că „statul de drept”, în accepțiunea uzuală de astăzi, nu mai este suficient, fiind de mult clar că acesta poate deveni și stat autoritar, chiar totalitar. Mai este nevoie de „stat de drept democratic”. Iar acesta trebuie prevăzut cu o legislație de împiedicare a alunecării în autoritarism. Trebuie, de pildă, întărită sancționarea celui care încalcă Constituția. Limitarea mandatelor la un singur mandat, cum se propune în Franța actuală, este și ea rațională. Firește, se pot propune și alte măsuri instituționale. Ar trebui, în orice caz, ca democratizarea, și nu crearea de privilegii „democratice”, să fie scop urmărit explicit de democrații.
Media a jucat un rol cheie în noua situație a democrației. Trecerea la Internet, argumentează Anne Applebaum, a adus încă o „revoluție”, în care ne și aflăm de ceva ani. În vreme ce presa scrisă de altădată, apoi radioul, chiar și televiziunea, au realizat o „dezbatere națională unică” și au putut promova o anumită obiectivitate a conținuturilor, „acum, în multe democrații avansate, nu mai este o dezbatere comună tuturor, fără să mai vorbim de un narativ comun. Oamenii au avut totdeauna opinii diferite. Acum, ei au fapte diferite. În același timp, într-o sferă a informării fără autorități – politice, culturale, morale, și fără surse de încredere, nu mai este ușor să distingi între teorii ale conspirației și relatări adevărate. Narațiuni false, partizane și care adesea induc deliberat în eroare răspândesc acum în vâlvătaia (wildfires) digitală cascade de falsuri care se mișcă prea repede pentru ca toți cei care verifică faptele să poată ține pasul. Și chiar dacă ei o pot face, nu mai contează: o parte a publicului nu va mai citi vreodată sau vedea website-urile cu verificarea faptelor și nici nu va vrea să le creadă” (112-113). Se poate astfel minți; se și minte și se merge înainte cu minciuna.
Înșiși „algoritmii” mediilor de socializare încurajează „false percepții ale lumii” și favorizează emoții, mai ales angoasă și frică. Site-urile transformă angoasa în obișnuință. Pe acest teren intervine diviziunea opțiunilor politice, care este percepută ca naturală și se creează „hiperpartizanatul politic” (p.114), iar „polarizarea politică” devine durabilă.
Ceea ce este și mai insidios este faptul că „mediul dezbaterii a schimbat și natura dezbaterii” (p.114-115). Bunăoară, se nivelează știrile – amestecând reclame, chestiuni mondene, fapte punctuale cu dezbaterea legilor. Ironia, parodia, ludismele ocupă terenul, iar ceea ce este serios, grav, esențial pentru societate, este nivelat cu orice altceva. Alegerile sunt luate ca un fel de jocuri, chiar de glume.
Pe de altă parte, oamenii sunt plictisiți de seriozitate și nu mai vor să audă și să vadă disonanțe și dispute. Complexitatea obosește și i se preferă voci care apelează la retorica simplistă a ideologiilor. Iar pe fondul creat apar acei „clerici” laici care cheamă la strângerea rândurilor în jurul unei noi autorități.
Rareori s-a dat un tablou al dependenței exercitării actuale a democrației de cotitura din media în termeni atât de simpli și lămuritori. Rareori s-a pus așa de direct degetul pe situație.
(Din volumul Andrei Marga, Soarta democrației, în curs de publicare)
