Creditarea în stil nou (5)

Creditarea se restrânge. Cererile de credit ipotecar, îndeosebi, sunt întoarse pe o parte şi pe alta, ana­lizele sunt mai riguroase, criteriile mai severe. De prea multe ori, însă, când apar condiţii inedite, sunt ţesute şi poveşti inedite. Probabil că aşa s-a născut zvonul că statul se va amesteca şi la noi în piaţa liberă, va introduce reguli noi şi… va construi case. Fireşte, reguli noi vor fi introduse. Dar casele nu le va construi statul.

Ar fi o nebunie o astfel de întoarcere în trecut. Fiindcă a fost o soluţie nefericită. Construcţia caselor de către stat a fost o mare nedreptate făcută celei mai mari părţi a populaţiei României. Pentru că sta­tul lua bani de la întreaga populaţie şi construia case numai în oraşe, pe care le repartiza unei părţi a po­pulaţiei.

Statul construia case într-o anumită conjunctură: masivele transferuri de populaţie de la sat la oraş, în anii industrializării forţate. Milioane de români au fost împinşi să-şi părăsească îndeletnicirile tradiţionale, transmise din tată-n fiu, legate de lucrarea pământului, pentru a deveni muncitori industriali. Impunându-li-se o nouă condiţie umană, ce le era improprie. Pe mulţi înstrăinându-i nu doar de mediul în care s-au format, ci şi de morala lui. Pentru a înregimenta, în oraşe, această masă umană era nevoie, înainte de orice, de locuinţe. Cum oraşele României, cele mai multe, şi-au schimbat şi ele destinul, devenind citadele muncitoreşti, pasul următor nu putea fi altul decât asigurarea fondului de case pentru a adăposti noua clasă industrială în drumul său către un paradis iluzoriu. Aşa a devenit construcţia de blocuri o prioritate naţională.

Construcţia acestor blocuri, cele mai multe de o urâţenie respingătoare, ridicate după proiecte tip, ce au făcut ca toate oraşele noastre să semene unele cu altele, pe deasupra incapabile să asigure un confort decent, a fost administrată de stat.  Un stat sărac, chiar şi atunci când era stăpânul "cazanului comun", ce n-a avut decât o soluţie pe termen scurt. Aşa că multe dintre aceste blocuri au început deja să îmbătrânească, au nevoie de reparaţii capitale, fără să existe însă pentru asta nici antreprenori, nici condiţii tehnice, nici bani.

Aşa că nu experienţa de după război e soluţia optimă pentru România. Ci experienţa de dinainte de război. Adaptată, desigur, la realităţile de astăzi.

Rămâne în actualitate întrebarea: ce fel de politică să fie urmată în construcţia de locuinţe? Avem o experienţă: politica interbelică în materie. Notând că, în nenumărate cazuri, s-a soldat cu rezultate miraculoase. Nu numai Bucureştii, ci şi alte mari oraşe au fost conectate  la civilizaţie. Au luat avânt construcţiile de locuinţe, au fost dezvoltate zonele rezidenţiale.

Soluţia creditului ipotecar, care a dat rezultate bune în anii interbelici, este revitalizată astăzi, în condiţii noi. Dar şi aspru criticată. Atât de către cei care gândesc că împrumutul ipotecar e prea scump; cât şi de către o mare parte a populaţiei cu venituri mo­deste, fără acces la împrumuturi pentru case. O cri­tică şi băncile, care susţin că banca centrală a introdus prea multe restricţii.

Restricţiile sunt inevitabile. La baza lor sunt două criterii: o creditare sănătoasă şi evitarea supraîndatorării populaţiei. De altfel, dincolo de noile reguli cerute de banca centrală, chiar şi băncile comerciale manifestă un spor de prudenţă. Plecând de la această realitate, în timp ce norii crizei se vor îm­prăştia, creditul ipotecar se va amplifica pe măsură ce o parte mai mare a populaţiei va câştiga mai mult.