Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
1. Criza are corespondenţă în dinamici sociale, care au reflexe politice. Îngrijorătoare sunt fenomene de accentuare a erodării clasei mijlocii. Este de observat că tendinţa de erodare precede criza actuală.
Paul Samuelson, în 1996 (în Journal of Economic Perspectives), a subliniat jocuri cu suma nulă în economia globală, care dezavantajează economiile ce nu se pot adapta rapid. Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei (pe vremea lui Bill Clinton) şi apoi consilier economic al lui Barack Obama, a remarcat şi el erodarea clasei mijlocii în SUA ca urmare a ascensiunii unor economii emergente. Şi în Europa s-a observat acest fenomen, care, parţial, explica reticenţa faţă de o piaţă a muncii fără restricţii.
Reforma statului asistenţial este pe agenda politicilor publice în Europa de mult timp, din motive de ordin demografic, social şi economic. Dar criza, prin împovărarea bugetelor publice, obligă la măsuri de corecţie foarte dureroase, în condiţii vitrege pentru cetăţeni.
Nu împartăşesc teza că statul social trebuie demantelat; nici nu cred că este posibil aşa ceva dacă vrem să evităm dezordine şi convulsii sociale care pot pune în primejdie însăşi funcţionarea democraţiei liberale. Când ceea ce francezii numesc „les exclus” („exclusii”) îşi îngroaşă numărul, lucrurile pot scăpa de sub control. Dar este nevoie, în mod cert, de o reformă a statului, care să fie degrevat de obligaţii în exces (cauzate de pervertirea şi abuzarea sistemului). Cu atât mai mult în România, unde avem o relaţie aiuritoare între populaţia ocupată şi cea de pensionari, cea din zona rurală. Este nevoie de o responsabilizare a mediului de afaceri. Etica corporatistă nu mai trebuie să fie un simplu slogan dacă dorim ca Europa, şi nu numai ea, să reziste în competiţia globală.
Este de urmărit ce se va întâmpla cu ideile „Big Society” în Marea Britanie, care, prin denumire, amintesc de viziunea lui „The Great Society” în SUA, de acum câteva decenii. O diferenţă esenţială fiind că prima urmăreşte o responsabilizare a cetăţeanului, creşterea eficienţei statului, o alta, atitudine din partea mediului corporatist, în timp ce în America de atunci se dorea o emancipare socială prin programe guvernamentale. Aceste idei par să fie înrudite şi cu teze comunitariste.
Frustrarea cetăţenilor faţă de împuţinarea resurselor statului în a livra bunuri publice şi faţă de lipsa de fair-play în lumea afacerilor poate conduce la reacţii extremiste, la creşterea xenofobiei, intoleranţei faţă de minorităţi. A se vedea adâncirea unor evoluţii politice în ţări ce erau cunoscute pentru toleranţă (Danemarca, Olanda, Suedia etc), dar şi reconfigurări ale hărţii politice, precum apariţia lui „Tea Party” în SUA şi formule guvernamentale atipice (în Marea Britanie); sau adversitate faţă de instituţii publice, ca de pildă ideea renunţării la banca centrală (Fed) în SUA, care este sever blamată de unii pentru injecţiile masive de lichiditate în economie. J.P. Morgan, după criza mare din 1907, a gândit că este nevoie de o bancă de emisiune pentru a stăvili un run pe bănci. Vedem cum, la puţin peste un secol de atunci, este negată, de către unii, utilitatea unei asemenea instituţii, în timp ce alţii cer revenirea la etalonul aur (ambele idei mi se par năstruşnice). Nemulţumirea cetăţenilor poate accentua polarizarea politică.
Secolul al XX-lea a fost unul al „extremelor” (Eric Hobsbawm); parafrazându-l, acest nou deceniu pare să fie definit de rigidizarea unor poli cu greutate în politică, ceea ce amputează şanse ale dialogului, compromisurilor, atât de necesare într-o democraţie. Poate că aceasta este o consecinţă inevitabilă a creşterii incertitudinii, instabilităţii, pierderii de repere morale.
Citește pe Antena3.ro
Va urma
