Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Crizele societăților – economică, de legitimare, de motivare, de inovație – s-au adâncit. Dificultățile resimțite la burse, inflația persistentă, sporirea decalajelor sociale, înflorirea decizionismului pe seama democrației, slaba capacitate de înnoire instituțională sunt indicatori. Abia găsirea unor medicamente contra cancerului și reușitele în explorarea cosmosului au adus ceva lumină într-un desiș de amenințări.
Confuziile cu bătaie în profunzime – între deținerea puterii și adevăr, democratizare și intervenții în forță, cugetare cu capul propriu și aliniere, gândire și ideologie, adevăr și propagandă, cu consecințele lor – s-au instalat la pupitre. Ideologia libertăților străine de valori de care să beneficieze și celălalt s-a instalat în multe minți. Nu se mai recurge la examinarea situațiilor, ci se preia ce se spune. Se face puțin din ceea ce ar fi nevoie și mult din ceea ce se cere.
Nu numai că albia alternativelor sociale și politice a secat în continuare, dar până și regula rațională a liberei competiții a fost lovită. Nu se mai concurează pe piață, ci se distrug conducte, nu se mai lasă libera circulație a mărfurilor, ci se taie calea transportatorilor cu armata, nu se mai stabilește argumentativ adevărul, ci se impune ideologia prin forța mediatizării, nu se mai cultivă analiza, ci se îmbrățișează ideea fixă și clișeul.
Pe fondul nevoii de reorganizare demult resimțită, în Europa a reapărut, după cea mai lungă perioadă de pace, războiul între state. Uniunea Europeană a fost lovită ca niciodată de criza energetică. Reconfigurarea resurselor se face cu costuri enorme. Valul creat de temeri strategice și de decizii ideologice a pus sub semnul întrebării accesul la resursele de materii prime și marile piețe ale Răsăritului. Locul cooperării pentru folosirea lor, l-a luat întoarcerea spatelui, fără a lua în seamă urmările nefaste pentru toți. În loc să adâncească integrarea, Uniunea Europeană a trecut la extindere slăbind criteriile de odinioară.
În România, în 2022, nu s-a corectat niciuna dintre tendințele care, în anii anteriori, au împins țara într-o poziție nefastă: nu s-a putut încheia nici măcar recensământul; se vând în continuare acțiuni la întreprinderi și bănci prin care participația statului sau a întreprinzătorilor indigeni se diminuează; s-a deteriorat și mai mult plasa socială; obsesia politicii a rămas mai departe accesul cu orice preț la decizie, în loc de preocuparea pentru rezolvarea de probleme ale cetățenilor; legitimarea deciziilor nu a interesat; regimul prostocratic a proliferat; emigrarea a continuat nestingherită; învățarea rămâne scăzută; justiția a fost pusă sub condiționări exterioare; tinerii vor în proporție mare să plece. Conflictul din Ucraina a fost invocat ca justificare pentru aproape orice, sub lozinca, vezi Doamne, că „e război la granițe!”.
Pandemia începută în 2020 a continuat, de fapt, dar focalizarea atenției a fost mutată brusc în dreptul conflictului din Ucraina. Ceea ce a contat din istoria ei a fost descoperirea că pandemia a fost și o amplă manipulare de masă, internațională, care a îmbogățit firme comercializând medicamente care mai au nevoie de probare sub aspectul adecvării lor.
Iminentul an 2023 nu are cum să nu fie continuarea anului care îl precede. Ceea ce s-a petrecut în 2022 a tăiat falii adânci în raport cu perspectivele, încât orice anticipare are de remarcat o continuitate mai mare decât am vrea. Orice altceva ne face să riscăm să nu fim realiști. Prognozele care bat dincolo de faliile ce ne despart de un viitor atrăgător nu pot fi decât modeste și de un optimism rezervat. Putem avea așteptări care mai colorează cu ceva perspectiva, dar ele nu au cum să fie mari.
La solicitarea de a-mi exprima opinia despre ce ne așteaptă în anul 2023, spun din capul locului că văd cinci provocări cu care ne vom confrunta. Ele ne vor marca viața socială, dar și pe cea a fiecăruia. Cred că reușitele noastre, ca oameni, vor depinde de tranșarea acestor provocări.
Pandemia Covid-19 a trecut în plan secund, dar nu a fost eliminată. Recrudescențe ale acestui virus, dar și alte virusuri, unele naturale, altele create în laborator, nu puține scăpate din experimente sau instalațiile militare sau din alte surse, vor acompania viața. Dacă țări cu serioasă abordare medicală, precum SUA, China, Germania, Franța, luptă vizibil cu virusurile, ne dăm seama ce au de făcut celelalte țări. Nu se știu nici astăzi efectele secundare ale vaccinurilor făcute pe scara cvasigenerală cunoscută. Într-o formă sau alta, viața noastră va fi acompaniată de virusuri, inclusiv în imaginea și comportamentele cotidiene. De aceea, în anul 2023, tema virusurilor intră și mai mult în viața de zi cu zi a fiecăruia.
Conflictul din Ucraina nu dă semne de oprire, ci, mai curând, de intensificare, și prezintă, în continuare, semnele unui război între state, în curs de extindere. Prea multe aspecte ale conflictului nu se discută nici acum, la aproape un an de la izbucnirea lui. Nu se vorbește de vocea ucrainienilor – un popor numeros, cu diferențierile lăuntrice firești. Unde este vocea diverselor sale curente? Nu se vorbește de ceea ce Helmut Schmidt amintea cu insistență – istoria milenară a sudurii ruso-ucrainiene, care ajunge acum la conflict sângeros. Nu se vorbește de redarea cu acuratețe a evenimentelor, luând în considerare diferitele surse. Se vorbește mai mult de continuarea conflictului armat decât de scenariile păcii.
Războiul este oricând oribil. Este de revenit la drept, dar invocarea dreptului internațional ar trebui să includă, precum la origine, ansamblul de date istorice. Altfel, acest drept este înțeles sumar, ba chiar rudimentar, și devine din reper, un simplu instrument. Este din nou ora ca oamenii să se întrebe, fără preconcepții și depășind descrieri subiective sau cunoștințe fragmentare, cum s-a ajuns la conflictul armat și cum poate înceta acesta, lăsând loc unei păci durabile în Europa răsăriteană.
Conflictul, tot mai mult războiul din Ucraina, poate merge în orice direcție, câtă vreme supraputerile nu ajung la un acord. În joc nu este doar relația SUA-Rusia. În definitiv, o Ucraină înarmată cu rachete nu lasă indiferentă China. Iar puterile europene nu vor putea să rămână pasive. Anul 2023 va fi un an dificil de căutare a unei păci care are deocamdată prea puțini avocați.
Din Europa, știm bine, au plecat două războaie mondiale. Cei mai mari istorici ai contemporaneității ne spun că imaginea consacrată asupra inițiatorilor este contrazisă de fapte și că adevărul este altul. Mari filosofi de atunci au semnalat-o. Dar nu aici este acum problema. Deocamdată, există pericolul ca din Europa să plece noua scindare a lumii - una fără precedent. Ea deschide interogații teribile. Cine își asumă, în definitiv, răspunderea dărâmării unei unități a istoriei universale și a unui universalism al respectului față de oameni ca ființe umane, care a făcut posibilă modernitatea? Nu va fi „război rece”. Poate fi direct „război cald” de amploare sau o băltire în noi confuzii.
Alimentarea cu energie s-a complicat brusc prin decizii politice. Deocamdată, s-a îmbrățișat restructurarea surselor. Nu este vorba doar de a trece pe surse neconvenționale, nefosile, ci de a reorganiza pe glob alimentarea cu energie din rațiuni politice. Să observăm că economia a trecut, și sub acest aspect, în mod complet, în subordinea politicii. În noile condiții, în care se crede în iluzia că sancțiunile rezolvă ceva din tensiunile actuale, ea are de trecut proba rentabilității. Oricum se optează, nu se poate trece pe energia verde în timp scurt, iar înlocuitorii, gen gaz lichefiat, există, dar scumpesc masiv produsele. Se descoperă, desigur, mari rezerve neexploatate, dar totul costă mult și ia timp. Anul 2023 va fi an de mari fricțiuni pe energie.
În 2022, s-au adunat într-un curent sincretic, care pune, de asemena, în cauză repere ale vieții în societatea modernă, multe aluviuni: iluminismul axat pe „îndumnezeirea omului”, Feuerbach cu teza lui „Dumnezeu ca proiecție a omului”, Marx cu „saltul din imperiul necesității, în imperiul libertății”, Darwin cu „progresul prin selecție naturală”, Nietzsche cu „trecerea de la om la supraom”, Emerson cu apelul la „luarea în stăpânire a vieții proprii”, Santayana cu chemarea la „despiritualizarea” vieții, Freud cu „scoaterea erosului din subordonare”, crearea „omului nou” cu acosmismul rus, argumentarea lui Michel Foucault pentru liberalizarea completă a relațiilor sexuale, apelul Angelei Davis la „rescrierea istoriei din perspectiva minorităților”. Aluviunile acestui curent se varsă acum în proiectul „Marii Resetări”, în care se unește cu alte voințe. În jurul acestui proiect se vor cheltui energii considerabile în 2023.
Prin umanism s-a înțeles în general că omul este ființa supremă pentru om în împrejurările lumii date în experiență. S-a explicitat prea puțin faptul că umanismul, așa cum a fost construit ca viziune asupra lumii, implică precepte privind multe laturi ale vieții, inclusiv atitudinea față de corpul uman, față de celălalt. Oricum, acest umanism înțeles profund este acum sub un atac. Este de fapt un atac la valorile iudeo-creștine.
Iar crearea „uterului artificial”, cu care debutează anul 2023, schimbă mai departe paradigma abordării omului. Nu mai este acum vorba doar de generarea în laborator de ființe umane, deja parcursă, dar rămasă sub control. Este vorba de crearea pe scară necunoscută de ființe umane. Până acum omul era socotit ca dat de la natură; totul se putea pune până la urmă în răspunderea lui Dumnezeu. Dacă mulți oameni vor fi „fabricați” în manieră industrială, cine va răspunde? Se agravează astfel problema juridică a înzestrării cu caracteristici a creațiilor artificiale. Cine este judecătorul într-un litigiu al nemulțumiților de caracterele ce le-au fost imprimate?
Nu mai vorbim de manipularea mediatică, supravegherea electronică, alegeri controlate care, fiecare, continuă să se desfășoare nestingherit și vor coloniza anul 2023. Oricum, discuția asupra situației oamenilor în modernitatea târzie, exact sau aproximat, va ocupa anul ce vine. Peste toate, 2023 va fi un an de frământări, fricțiuni, șocuri și conflicte.
Nu se poate însă trăi doar printre lucruri, confundându-ne, ca oameni, cu ele. Va fi nevoie, ca oricând, de o abordare din partea oamenilor care suntem. Cel care este considerat cel mai mare sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann, avertiza, începând cu anii șaptezeci, că societatea modernă evoluează spre înlocuirea „vechiului umanism” cu „tehnici de controlare a complexității”. La vremea aceea, diagnoza celui ale cărui cursuri și seminarii le frecventam la Bieleled cu emoția pe care o provoca oricui imensa lui cultură, mi s-a părut severă. Treptat, însă, mi-am dat seama că stăpânirea complexității devine tot mai urgentă. Cum s-ar putea realiza aceasta voi trata într-o carte cu același titlu, Stăpânirea complexității, în care arunc un fascicul de lumină asupra a ceea ce ar fi de făcut începând cu Anul Nou. Este tot mai evident că nu ne vom putea despărți de trecutul culturii reflexive fără a plăti prețul insuportabil al reducerii umanității din oameni la comerțul cu obiecte.
