Cronica unei crize anunţate... de FMI

Meciul politic a ţinut timp de mai multe zile telespectatorii cu sufletul la gură. Atacurile au fost urmate de contraatacuri, demiterile de ultimatumuri. În final, în locul unei singure crize, cea economică, ne-am pricopsit şi cu una politică, pentru a-i deruta total pe investitorii străini...

Şi totuşi, atât publicul românesc, cât şi întreprinzătorii din afară n-ar trebui să fie prea mult luaţi prin surprindere. La începutul lunii trecute, agenţia de rating Moody's nota în raportul său despre România că alegerile prezidenţiale de la finalul anului 2009 împiedică implementarea de reforme stricte în sectoarele fiscal şi public.

Ba, mai mult, agenţia preciza că nu se aşteaptă la schimbări ale mediului politic pe termen lung: "Cu toate că, în ultima perioadă, criza a obligat noul Guvern să se concentreze pe problemele economice, alegerile prezidenţiale ce vor urma în noiembrie-decembrie 2009 par să împiedice eforturile FMI de a încuraja reformele stricte în sectoarele fiscal şi public. Moody's se aşteaptă la un avânt uşor al iniţiativelor de reformă după alegerile prezidenţiale, dar, pe termen lung, fundamentele mediului politic din România nu au şanse să se schimbe".

Iar dacă e să ne uităm şi mai în urmă, în aprilie 2009, însuşi FMI scria în "dosarul de credit" aferent debitorul numit România: "Alegerile prezidenţiale din toamna acestui an ar putea submina implementarea programului convenit cu Fondul. (...) În timp ce preşedintele, premierul şi ambele partide din coaliţie au semnat programul pe care se bazează Fondul, alegerile prezidenţiale ar putea tensiona relaţiile în cadrul alianţei şi, în ultimă instanţă, ar putea să submineze implementarea efectivă a programului.

Dacă ajustarea este incompletă, dezechilibre fiscale mai mari ar putea provoca ieşiri de capital şi riscuri asociate capacităţii României de a rambursa împrumutul".
Aşadar, principala problemă ar fi că politicienii români, ocupaţi cu luptele lor, uită de economie, ceea ce reprezintă un risc asociat capacităţii de returnare a creditelor angajate din exterior.

Dar nici asta n-ar fi chiar o premieră pentru România. La începutul anilor '70, întreprinderile româneşti au apelat în mod constant la credite bancare externe, iar eficienţa lor scăzută a făcut ca aceste datorii să fie în mod constant rostogolite. În aceste condiţii, autorităţile au fost nevoite, în 1981, să ceară amânarea cu până la şase luni a plăţilor scadente la împrumuturile contractate de România, întrucât băncile occidentale refuzau să acorde noi credite.

După negocieri purtate cu medierea FMI, creditorii au acceptat să amâne cu trei ani achitarea a 80% din ratele scadente, în valoare de circa 400 de milioane de dolari. În 1982, Guvernul de la Bucureşti a finalizat negocierile cu încă un grup de bănci străine, pentru reeşalonarea unor scadenţe de 1,7 miliarde de dolari.

Un caz similar s-a petrecut în anii '30. Marea Criză a generat retrageri masive ale capitalurilor străine din România, iar Guvernul şi BNR au contractat, în repetate rânduri, noi împrumuturi de pe pieţele străine, pentru rostogolirea datoriei externe şi menţinerea stabilităţii monedei naţionale. În intervalul 1931-1932, statul român a contractat credite noi de la bănci străine în valoare totală de 1,84 miliarde de franci francezi, 70 milioane de franci elveţieni şi 5 milioane de florini olandezi.

La 12 august 1933, Guvernul s-a văzut nevoit să suspende plăţile, după suspendarea de facto a convertibilităţii leului. Acestea au fost reluate după negocieri cu principalii creditori, care s-au încheiat la jumătatea anului 1934.
Concluzia e clară şi tristă. Istoria tinde să se repete pentru că politicienii români reacţionează încă în acelaşi mod ca acum 100 de ani.