Cumplita banalitate a raului

Slavenka Drakulici este o binecunoscuta scriitoare si ziarista croata, care traieste acum in Suedia. Cea mai recenta carte a ei, "Ei nu ar vatama nici macar o musca" (Viking, 2004), este consacrata proceselor de la Tribunalul International de la Haga impotriva celor acuzati a fi comis crime impotriva umanitatii in timpul razboaielor ce au urmat dezintegrarii Iugoslaviei.

Cel putin doua sute de mii de oameni au pierit in urma acestor atrocitati. Pasind pe urmele celebrei ganditoare a politicului Hannah Arendt, Slavenka Drakulici a asistat timp de luni de zile la interminabile interogatorii, rechizitorii, incercari de aparare etc. Intre cele mai semnificative portrete, intrucat are de-a face cu ceea ce Arendt a numit, referitor la Eichmann, "banalitatea raului", este cel facut lui Milosevici. Nu mai putin incitante prin perspicacitate psihologica si finetea analizei istorice sunt cele facute Mirjianei Markovici si maniacului asasin, generalul Ratko Mladici (acestia nu au ajuns la Haga, insa rolul lor a fost decisiv in plan ideologic si, respectiv, militar).

Sa spun limpede: autoarea croata a fost o critica ascutita a regimului Tudjman, fiind atacata, impreuna cu alte intelectuale democratice, drept una din "vrajitoarele din Zagreb". Si in aceasta carte, ea atinge puncte nevralgice pentru nationalistii din propria ei tara. Se examineaza cazuri de crime comise de catre nationalistii croati, oameni care, la prima vedere, nu difereau prin nimic de atatia alti cetateni normali. Prabusirea Iugoslaviei a creat insa un climat apocaliptic in care nevroze individuale s-au intalnit cu emotii colective. "Purificarea etnica" a devenit obsesia noilor lideri si a uneltelor lor umane. Milosevici, aparatcikul bornat, s-a transformat in profet al populismului dezlantuit. Personaje banale au devenit peste noapte asasini sadici. Drogul care i-a facut imuni la considerente etice se numeste xenofobie, acel nationalism primar pe care l-a diagnosticat candva drept pura expresie a paranoiei colective scriitorul Danilo Kis.

Slobodan Milosevici, principalul instigator al razboaielor fratricide care au dus la prabusirea Iugoslaviei post-titoiste, nu s-a sinucis, asemenea parintilor sai. Milosevici a acceptat in cele din urma sa se predea trupelor politiei pe care candva le controla cu o mana de fier. In fine, Milosevici a fost extradat, in primul rand gratie actiunii lui Zoran Gingici. Crima impotriva umanitatii inspirata de un nationalism ultraoportunist este numele acestui moment final din cariera politica a celui aclamat candva drept "Slobo cel Mare". Slavenka Drakulici examineaza cu minutie, inclusiv prin reconstituirea unor clipe din propria biografie legate de miturile titoismului ("Fratie si unitate"), felul cum s-a ajuns la dezastrul politic si umanitar al anilor ’90. Nationalismul exacerbat promovat de Milosevici nu a fost o simpla expresie a pasiunii morbide a acestuia de a construi Marea Serbie, ci, in egala masura, un raspuns la presiunile unei colectivitati bantuite de mituri, fantasme si himere salvationiste. Indiferent de tertipurile la care a recurs fostul dictator, procesul sau nu poate evita chestiunile legate de responsabilitatea clasei politice sarbe, dar si a unei parti coplesitoare a intelectualitatii din acea tara, in perpetuarea unei viziuni istorice autocompatimitoare, in care destinul liderului, al partidului hegemonic, si cel al natiunii se combina intr-o ecuatie funesta.

Evident ca Milosevici, asemenea lui Ceausescu, se declara inocent si sfideaza pe cei care l-au adus dupa gratii. Grandoman si egocentric, nu are respect pentru nimeni in afara "celebrei ganditoare", sotia sa Mirjana. Acuza palpitatii, bate cu pumnul in masa si se vrea un fel de lider al detinutilor. Cunoscut pentru momentele sale de anxietate si chiar deprimare psihica, Milosevici este de asemenea faimos pentru capacitatea de repliere si de articulare a unui discurs aparent logic privind rolul sau de garant al supravietuirii nationale a sarbilor. Continua sa pedaleze pe ceea ce legenda candva dominanta vedea drept razboiul defensiv al sarbilor impotriva inamicilor lor istorici, adversari ai civilizatiei ortodoxe si suporteri ai "agresiunii NATO".

Procesele de la Haga nu se pot limita la Milosevici, Biljana Plavsici si un numar de posedati angrenati in actiuni de tip genocid. Crimele lui Milosevici nu pot fi intelese doar ca faptele unui individ demonic: el a fost ajutat de o ideologie a extazului colectivist, pentru care "inamicul" (definit drept Celalalt) era si ramane subuman. Invitatie la reflectie asupra destinului puterii, ideilor si pasiunilor umane in secolul lagarelor de concentrare, cartea Slavenkai Drakulici ne ajuta sa intelegem fenomenele de rinocerizare atat de specifice universului totalitar. Cartea arata ca justitia poate deschide drumul o asumare a trecutului in a carei absenta vechile instincte populiste pot reveni, in forme probabil modificate, insa nu mai putin periculoase.