Rămăşiţele bunului simţ în societatea românească par să fie pe sfârşite iar asta este sesizat de absolut toţi cei care s-au pus pe analizat problema. “Domnule, în România nu mai există bun simţ!”, este constatarea unanimă a celor care dezbat ridicol şi fără de odihnă, furnizând un spectacol grotesc. În scenă sunt nimeni alţii decât cei care au devenit, prin expunere mediatică, “elita conducătoare” a maselor care dau formă unor subiecte cu audienţe la fel de canceroase.
Imaginea grotescului care şi-a oglindit chipul în presa fără limite a îmbolnăvit România şi nu pentru că a avut ceva de oferit ci pentru că nivelul de reacţie în faţa mizeriei atâta este. Cu lideri naţionali care încurajează, promovează şi manifestă aceleaşi metehne, nimic nu mai este interzis. Niciun lider politic nu are demnitatea de a ieşi public, să îşi asume riscul de a fi catalogat promotor al cenzurii, în numele bunului simţ, să ceară direct şi fără întârziere oprirea măcelului social prin intermediul falselor dezbateri ale societăţii româneşti.
Justificările frivole trec prin medieval, parcurg obscen istoria de la fanariotism, la becalism, băsism şi vadimism, fiecare cu alaiul său de susţinători intelectuali. Toţi caută să explice că societatea românească a fost mereu aşa netoată, definitivând lipsa de respect în perioada comunistă. Ce poate fi mai comod decât să transformi problemele în “dezbateri” pentru ca apoi să te retragi, soluţiile întârziind să apară. Concret, câţi dintre cei care nu obosesc să comenteze ce nu este de comentat nici în absurdul lui Ionesco, câţi dintre ei se văd în postura în care nu realizează că sunt şi din care nu reuşesc să iasă? Câţi îşi doresc să le fie sfârtecate cadavrele muribunde ale copiilor, soţilor şi familiilor de o haită de hiene eviscerate, născute din democraţia prost înţeleasă, scăpată din cadrul legal? Dacă nimeni nu răspunde pentru nimic, în numele libertăţii şi democraţiei, dar toată lumea pare că suferă, la ce este bună democraţia românească?
Instituţia Bisericii Naţionale a devenit falangă dură în promovarea absurdului, mizând pe o popularitate la fel de subtilă cum sunt şi audienţele dezbaterilor imbecile. Asta nu înseamnă că sfârşitul lumii şi-a amânat scadenţa. Este doar o altă demonstraţie că, în autocefalia lor, capetele Bisericii Ortodoxe Române şi-au pierdut direcţia. Căci ce poate să urmeze după ce ajungi să crezi că nimic nu îţi mai poate zădărnici aberaţiile? Credinţa ortodoxă în care m-am născut dă semne de faliment dacă preoţii au ajuns să considere că sunt mai presus de liberul arbitru al fiecărui muritor. Este cert că şi în capul prea răsfăţaţilor se produc stricăciuni care pot fi remediate prin contactul cu masele. Au exersat-o din plin şi alţii care se credeau veşnici, unii cu glonţul, alţii cu votul ... şi nu doar pe la noi. Oare, Biserica nu se face responsabilă pentru imaturitatea şi lipsa de demnitate a maselor? Pentru încurajarea decadenţei prin înglodirea credinţei în peturile sfinţite cu înjurături şi lipsă de cuviinţă?
Dincolo de obrăznicia multor perindaţi în toate sferele sociale, este o chestiune de timp, nimic mai mult, până când subiectele şi dezbaterile morbide vor dispărea din spaţiul public. Fireşte, sunt două alternative. Fie România va avea şansa unor lideri care să înţeleagă că democraţia nu este o coardă pe care să o sară orice descreierat, fie se va ajunge ca demenţa socială să coboare în stradă şi să aplice reguli la nivel de bâtă celor care nu acceptă necrofagia socială.
În România ultimilor 23 de ani s-a demonstrat că legea nu reprezintă o piedică în faţa gesturilor necontrolate transformate în comportament educativ. O lege nouă nu va face decât să îngroaşe ridicolul în care se află întreaga autoritate a statului care demonstrează, încă o dată, că este incapabilă să aplice legile existente. Atitudinile de permanentă mirare a celor care conduc nu demonstrează decât o complicitate, dacă nu cu infractorul cel puţin cu prostia. Lucrurile sunt simple. Doreşte societatea românească să oprească, să iasă din acest auto-linşaj educaţional şi moral? Cine are curajul să spună: GATA !, la fel cum decid cei bolnavi de alcool sau tutun ajunşi în momentul în care prezentul nu mai poate să aibă legătură cu trecutul.