Dacă Brâncuşi n-ar fi plecat la Paris

Raspunsul dintai la intrebarea 'Ce-ar fi fost Brancusi daca nu se stabilea la Paris?' este 'Ce-a fost si Paciurea fiindca a lucrat numai in tara'. Se spune ca Brancusi a facut drumul pana la Paris pe jos, desi mai multi oameni de bine au vrut sa-l urce in tren si sa-l scuteasca de acest efort. Altfel spus, sa-l salveze. Nimeni nu stia precis de ce anume se cuvenea salvat, dar asa se petrec lucrurile cu toti cei care dau, de timpuriu, semne de mari personalitati. Risca sa fie salvati, sa fie adusi in rand cu salvatorii. Raspunsul optim insa la intrebarea 'Ce-ar fi ajuns Brancusi daca venea dupa razboi acasa si, ca bun roman ce era, punea umarul sa ajute tara cu ce putea si cat putea?' nu e o fraza si nici macar un text mai lung – sa zicem, cat un articol.

Daca pare potrivit sa ne intrebam, apropo de multi artisti, savanti sau interpreti, ce-ar fi fost ei in cultura si stiinta mondiala daca ar fi calatorit si ar fi avut sansa unor medii stimulatoare, atunci intrebarea referitoare la cariera nationala a lui Brancusi trebuie formulata altfel. Oricat de vasta si de comentata e opera lui Brancusi, ea e totusi un inventar finit de lucrari. Daca dam deoparte lu­cra­rile de dupa 1944 si efectul lor in sculptura mondiala, discutam altfel despre artist. Prin urmare, intrebarea ar putea fi al­ca­tu­i­ta asa: 'Ce lucrari, din cele pe care Brancusi le-a facut la Paris din 1944 si pana a murit, nu le-ar fi realizat in Romania?'. Raspunsul e pe cat de scurt, pe atat de la­mu­ri­tor: probabil nici una.

In primele luni, in primii ani, ca reflex al preocuparilor de la Paris, ar fi creat, poate, sculpturi in continuarea ideii care l-a facut fai­mos in Franta si in lume. Dar ar fi fost sa lucreze in absurd, intr-un con­tratimp periculos cu contem­po­­raneitatea romaneasca. La Sta­lini si Lenini in bronz si piatra, i-ar fi avut concurenti, daca-si calca pe inima si semna contracte, ca sa aiba din ce trai, pe Baraschi, Cor­ces­cu si vreo zece altii, mai isteti ca el, mai flexibili. Indaratnic cum era, convins cum era ca gandeste ori­ginal si cu folos pentru cultura na­tionala, s-ar fi incontrat cu oa­menii zilei si ar fi intrat la puscarie. Mai ales ca staroste la artisti era Jules Perahim, care se intorsese de la Moscova cu convingerea ca 'orice roman e un legionar'.

Daca ar fi fost iertat de temnita, precis n-ar fi primit comenzi. Ar fi trait ca Pallady, din prietenia cam stramtorata a colectionarilor. Dar cati colectionari de sculptura, des­tul de avuti ca sa cumpere un avangardist, existau pe atunci in Romania? Nici unul.
Romania ar fi numarat astazi – cu acea parere de rau care nu inseamna nimic, deoarece istoria unei culturi nu se face din ierar­hizarea esecurilor – inca un caz de mutilare.