De azi pe mâine, încotro?

Și anul acesta, și anul viitor rămânem sub amenințarea unui complex de crize și de deficite. În primul rând ne amenință „deficitele gemene: deficitul bugetar și deficitul de cont curent. Vin apoi deficitul de productivitate, deficitul de forță de muncă, deficitul de infrastructură, deficitul de speranță de viață (la pachet cu deficitul de sănătate a forței de muncă). Pe deasupra tuturor și la originea sistemică a tuturor deficitelor enumerate, stă deficitul de încredere (despre care am mai scris cu alte ocazii) care patronează relația dintre guverne și cetățeni. Și e greu de crezut că într-un an cu multiple crize economice, toate patronate de criza inflaționistă în care „costul energiei este costul costurilor” (după cum spunea președintele Consiliului Fiscal, Daniel Dăianu), guvernul nostru și alte guverne ale lumii vor avea multe căi de ieșire.

Pentru acoperirea nevoii de finanțare, statul se împrumută, iar banii scumpi luați azi pentru plata salariilor și a pensiilor majorate vor costa viața și stabilitatea financiară a  generației viitoare. Că vrea, că nu vrea, guvernul rămâne încă o dată captiv unui model economic depășit de vremuri, iar vremurile pe care le trăim sunt din ce în ce mai dificile. Statul este prizonierul propriului model de dezvoltare, în care economia este bazată pe consum într-o proporție alarmantă - și asta când inflația devine o imensă povară pe veniturile cetățenilor -, iar statul ajunge să fie principalul angajator din economie și totodată principalul competitor al economiei de piață. Forța de muncă este o resursă în scădere, iar firmele trebuie să satisfacă nevoia de majorare a salariilor angajaților care se confruntă cu erodarea puterii lor de cumpărare.

Pe termen scurt, statul va susține majorările de venituri (salarii și pensii) prin noi împrumuturi, practic îndatorând generațiile viitoare pentru a plăti generațiile curente. Dar economia globală va intra în recesiune (sunt multe semnale în acest sens), iar banii vor deveni o resursă mai prețioasă și mai rară chiar decât forța de muncă.

În următoarele luni se întrezărește o scădere economică semnificativă, care are la origine criza provocată de pandemie, criza provocată de invadarea Ucrainei, criza inflaționistă, dar și absența investițiilor, lipsa predictibilității legislative, discontinuitatea reformelor, fragilitatea bugetară și mai ales stilul dezorganizat cu care Uniunea Europeană și statele membre intervin în economie.

Guvernul poate reduce deficitele menționate mai sus prin măsuri de contracarare a crizei inflaționiste, prin politici economice axate pe investiții și mai puțin pe consum. Dar statul și noi toți ne lovim de un alt deficit, mult mai dificil de înlăturat și despre care am mai scris: deficitul de încredere. Lumea nu mai are încredere în politicieni și în politicile lor publice. Oamenii nu mai cred în guverne și în modul în care acestea abordează crizele care ne năpădesc. Lumea întreagă pare a fi condusă de azi pe mâine fără să mai existe o viziune și un plan pe termen lung. Încotro vom merge, unde vom ajunge, nimeni nu poate să o spună.