De când ai plecat

De când ai plecat, toate mi s-au părut mai puțin importante pe lume. De când ai plecat, n-am mai reușit să mă simt în siguranță, decât după îndelungi negocieri cu norocul și cu nenorocul. De când ai plecat, ceasurile pe care le-ai lăsat mergând pe măsuță au început să se blocheze, unul câte unul, ca într-o absurdă competiție cu absența ta. De când ai plecat, tată, parcă am plecat și eu, un pic; atât cât să nu-mi mai recunosc pașii; atât cât să nu-mi mai simt pleoapele; atât cât să nu mai știu unde începe și unde se termină coșmarul. De când ai plecat, nu mai am răbdare pentru amănuntele care nu te privesc, pentru că mă gândesc, aproape mereu, la cât de grea e despărțirea noastră; provizorie. De când ai plecat, îți privesc pixurile și ochelarii și mă mir și eu, cum o făceai și tu, în poeme, că viața poate să meargă înainte chiar și fără tine. De când ai plecat, mă agăț de orice amănunt care ți-ar putea aduce, într-un fel sau altul, privirea înapoi. De când ai plecat, cu albastru cu tot, cu zâmbet cu tot, cu voce cu tot, am învățat și eu, cumva în locul tău, să iubesc în versuri și să-mi pun tot sufletul într-o strângere timidă de mâini. De când ai plecat, tată, am înțeles și cât sunt de rele cele rele și cât de urâtă lumea urâtă; asta chiar dacă au încercat cei pe care mi i-ai lăsat scut să mă ferească, atât cât se putea, de mocirlă și de neguri. De când ai plecat, dorul de tine se împarte între dor de tine și dor de mine; pentru că eu, tăticule, simt nu mai pot fi aceiași, oricât de mult m-aș strădui să-i mint și să mă mint că există cale înapoi. De când ai plecat, nu mai știu să privesc buletinele de știri și nici să ascult Radio România Actualități, așa cum făceam împreună, în seri de drum sau în amieze de casă și nesomn. De când ai plecat, străzile noastre s-au spart și trotuarele pe care nu am apucat să ne plimbăm sunt tot mai înguste; ca aleile de cimitir. De când ai plecat, trăim, iubim, plângem și ne aruncăm cu capul înainte în poezie, fără să ne mai dăm seama că asta, tată, tăticule, poate adâncește prăpastia de noiembrie care a vrut cu tot dinadinsul, în acel 2010 de coșmar, să ne sufoce mințile și palmele. De când ai plecat, mă simt a nimănui și a tuturor, exact ca o carte de versuri semnată de tine, pe care oamenii o uită pe raftul bibliotecii, dar o țin ascunsă în dreptul inimii, pentru că le e dragă. De când ai plecat, facem Festivaluri, ne luptăm cu morile de vânt și cu oamenii de carton care încearcă să-ți ciopârțească amintirea și, totuși, simțim că facem prea puțin, în comparație cu tot ce ai făcut și continui să faci tu pentru noi. De când ai plecat, tată, încerc să fac în așa fel încât să nu ți se stingă Flacăra, pentru că am ajuns să cred și eu în ea cu toată puterea. De când ai plecat, mă uit la copiii care au tată și care încă îl pot striga și mi se umplu ochii de lacrimi. De când ai plecat, toate fetițele care se dau în leagăn, în parc, mi se par niște norocoase și toți tăticii care le așteaptă pe băncuțe, niște eroi. De când ai plecat, mi-e atât de dor încât mă gândesc, uneori des, alteori foarte des, că ești undeva, în Ardeal, și că mâine, sau poimâine, sau peste câțiva ani, sau peste câteva eternități, o să suni pe linia ta și o să-mi spui: Ancuța tatii, deschide-mi poarta, ajung în 7 minute...