Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ne apropiem de sfârşitul unui an în care, lună de lună, voci din cercurile de afaceri i-au cerut Băncii Naţionale să treacă la “măsuri-şoc”. Pentru a provoca o scădere bruscă şi amplă a dobânzilor.
O decizie-şoc în materia dobânzii de politică monetară ar fi fost însă, în acest an, nu riscantă, ci catastrofală. Căci banca centrală, dacă ar fi redus dobânda cheie până la 1 la sută ori chiar mai jos, urmând Fed-ul şi BCE-ul, cum i s-a cerut, nu ar fi contribuit deloc la ieftinirea creditului şi, mai departe, la înviorarea economiei. Dimpotrivă, ar fi împins inflaţia în sus. Avem deja o experienţă tristă în acest sens. La începutul anilor’90, banii din bănci erau extrem de ieftini. Întreprinderile s-au repezit să ceară credite. Iar băncile, care atunci erau toate ale statului şi nu lucrau în condiţii de piaţă, au dat dovezi excesive de “generozitate”. A fost un adevărat banchet al creditelor. Rezultatul? Banii mulţi şi ieftini au condus la dezlănţuirea exploziilor inflaţioniste. Iar producţia s-a prăbuşit în loc să urce. Aveam nevoie de repetarea unei astfel de stări de fapt în 2012?
Dar să revenim la lecţia istoriei. Au trecut ceva ani până când a devenit posibilă – deşi puternic contestată – scumpirea creditului. Un preţ obligatoriu pe care orice societate, bogată sau săracă, îl plăteşte atunci când vrea să aducă în jos inflaţia. Aşa a fost şi înainte de criză, aşa este şi în prezent. Iar cu inflaţia nu e bine să ne jucăm.
Băncile au memorie bună. Ele ţin minte că fiecare etapă de reformare a preţurilor, în anii ’90, a început cu singura mutare posibilă, deşi extrem de riscantă: lărgirea sferei produselor şi serviciilor supuse “dictatului” pieţei. După fiecare astfel de mutare inflaţia a sărit brusc. Dobânzile s-au văzut nevoite s-o urmeze. Deîndată ce am început să scăpăm de inflaţie, în anii 2000, a venit şi o extindere rapidă a creditelor. Cu dobânzi ceva mai mici.
Dincolo de rata inflaţiei, în jur de 5 la sută în prezent, băncile mai au încă un motiv ca să rămână în gardă: climatul inflaţionist din societatea noastră. Suportăm în continuare un astfel de climat, desigur nociv. Fiindcă închegarea unui sistem de pieţe libere, integrate, structurate pe principiul vaselor comunicante, în care preţurile să primească semnale de la toţi indicatorii economici importanţi şi să le respecte, nu a fost încă încheiată. Şi nici nu va putea fi încheiată până când nu va înceta răsfăţarea întreprinderilor de stat, multe dintre ele provocatoare de pierderi mari. Consecinţele fiind dintre cele mai grave: concurenţa, preţurile şi costurile competitive continuă, în economia noastră, să fie inhibate de o inflaţie emoţională deloc neglijabilă. Sigur, inflaţia nu mai este de 300 la sută, nici de 100 la sută, este de numai 5 la sută. Dar nu e 2 la sută, cum ar fi normal.
De când inflaţia are o evoluţie lentă, nici curba dobânzii-cheie nu face altceva decât s-o urmeze. Aşa cum e normal. Dar logica economică ne îndreptăţeşte să gândim că nici o bancă centrală din lume n-ar face o manevră bruscă ducând dobânda spre 1 la sută când inflaţia e de 5 la sută, iar climatul inflaţionist continuă să fie persistent.
Banca Naţională încurajează ieftinirea creditului. Dar nu mai jos de nivelul care ar pune în pericol dezinflaţia.
