Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vâlva de zilele trecute, stârnită de fraudele din două bănci, i-a incitat pe câţiva analişti să împovăreze Banca Naţională cu un noian de vini. Cum că: ”tunarii” cu gulere albe i-ar fi păcălit pe supraveghetorii de la BNR. Inexact. Supraveghetorii din banca centrală, deşi nu au prerogative privind depistarea unor astfel de fapte – ei făcând supraveghere prudenţială, aşa cum le cere legea - au văzut de mai multă vreme, în cadrul inspecţiilor efectuate la cele două bănci, faptele încriminate acum şi au sesizat în timp optim instituţiile în drept. Sau: ”pentru că BNR le permite companiilor financiare să facă tot ce doresc”, pagubele produse ”sunt plătite într-un final de români”. Tot inexact. O dovadă edificatoare : provizioanele. Sume pe care băncile comerciale, obligate de banca centrală, le scot din sursele de profit ca să acopere fie pagubele provocate de amintitele fraude ori de creditele neperformante, fie garanţiile depreciate de criză. Din această cauză, cele mai multe bănci vor încheia anul 2012 cu mari pierderi.
Din lista ”vinilor BNR”, care e mai lungă, mă voi opri la încă un caz. Preţul creditelor date de bănci. Îl detaliez. Iată, mai întâi, cum sună vocea criticii: dacă instituţiile de credit ”ne cămătăresc pe toţi cu miliarde”, de vină ar fi… guvernatorul BNR, care ”este interesat numai de ce vor băncile, nu şi de ce vrea populaţia”.
Şi acum, contraargumentele. Într-adevăr, creditele sunt încă scumpe. Este însă vinovată Banca Naţională ? Deşi pare ciudat, am văzut comentarii ale unor economişti cu multă ştiinţă de carte care nu se împacă deloc cu adevărul că şi verdictul privind preţul creditelor îl dă piaţa. Le-a rămas în minte ideea că deciziile sunt luate numai de instituţii şi nu pot să accepte că piaţa e o superinstituţie.
Sigur, banca centrală stabileşte dobânda-cheie, al cărei rol în contextul politicii monetare este cardinal. Iar hotărârile în materie sunt rodul unor analize dintre cele mai complexe şi ale unor judecăţi de valoare ce iau în calcul întregul ansamblu al vieţii economice. Cum să fie însă mişcată piaţa creditelor, în direcţia sănătoasă desigur, în împrejurările în care patru ani de criză au schimbat radical şi obiceiuri, şi mentalităţi, şi teorii? Mai cu seamă că voci din unele cercuri ale economiştilor cereau cu insistenţă, începând din 2011, să fie urcată dobânda-cheie. Motivul invocat şi mediatizat fiind acela că BNR n-ar putea să câştige, în condiţiile crizei, două partide dintr-o dată : să ieftinească creditele şi să stăvilească inflaţia. BNR n-a urcat însă dobânda de politică monetară. Dimpotrivă, a coborât-o. De patru ori, din noiembrie 2011 până în prezent. Pentru a determina băncile să-şi arunce către economia reală priviri ceva mai blânde şi să-şi asume un rol mai activ în creşterea economică. Şi preţul creditelor chiar a scăzut. Şi inflaţia de asemenea.
De ce nu scade şi mai mult dobânda-cheie ? Pentru că se aplică regula de aur a politicii monetare : prudenţa. Dar diferenţa între dobânda BNR şi dobânzile la credite este prea mare. Nicio autoritate n-o poate însă reduce prin dictat. Sau prin mercurial. Aşa cum, în septembrie, nimeni n-a putut să oprească verdictul pieţei: scumpirea cartofilor cu 24 la sută.
