Dej, Ceausescu si stalinismul national (II)

de Vladimir Tismaneanu

Asa-numita "linie nationala", glorificata in memoriile lor de fostii potentati comunisti, a fost utilizata manipulativ pentru perpetuarea si fortificarea dictaturii leniniste in Romania.Destalinizarea, relansata de Hrusciov la Congresul al XXII-lea al PCUS, din octombrie 1961, cand trupul imbalsamat al lui Stalin a fost expulzat din Mausoleul din Piata Rosie, nu a cunoscut un real pandant romanesc. Ceea ce nu inseamna ca lucrurile au continuat precum inainte.

Adevarul este ca dupa 1962 se produce o relativa relaxare interna. Politica externa a regimului Dej, tot mai critica in raport cu aventurismul lui Nikita Hrusciov (sa ne reamintim criza rachetelor), se configureaza pe o directie apropiata de aceea a maresalului Tito. In fond, optiunea unei iugoslavizari deopotriva interne si externe nu era deloc greu de imaginat pentru un dictator, care capatase o reala incredere in sine. Eliberarile din inchisori de dupa 1963, decretul de amnistie generala a detinutilor politici din vara lui 1964, reprimirea in PMR a unor ilegalisti exclusi dupa sinistra Plenara din iunie 1958, toate acestea sugerau ca Gheorghiu-Dej si acolitii sai isi puteau permite, in fine, sa pozeze in conducatori deschisi spre popor. Evident, acest nou stil era insotit de continuarea demagogiei colectiviste, iar mitul dictaturii proletariatului continua sa fie reazemul ideologic al regimului. La a douazecea aniversare a loviturii de stat de la 23 august 1944, Gheorghiu-Dej aparea, asemeni lui Tito, drept un conducator cu baza politica de masa, respectat de partizanii sai si acceptat, pe post de "despot luminat", chiar de multi dintre cei care il detestau.

Principalii sai colaboratori in demersul antihrusciovist au fost premierul Ion Gh. Maurer, vicepremierii Alexandu Barladeanu si Gh. Gaston Marin, membri Biroului Politic Emil Bodnaras si Nicoale Ceausescu, precum si membrul supleant al Biroului Politic si seful Directiei de Propaganda si Cultura a CC al PMR, tenacele pazitor al dogmei, Leonte Rautu. Este interesant ca printre acesti colaboratori apropiati se numarau oameni care fusesera ani in sir cunoscuti drept fideli neconditionati ai Moscovei (Bodnaras si Rautu). Ceausescu, a carui proeminenta in partid fusese asigurata de rolul sau in prigonirea ilegalistilor si in reprimarea revoltelor studentesti si taranesti, era pentru Dej locotenentul credincios. Dej a intretinut, cu perversa satisfactie, tensiunea din relatiile dintre Ceausescu (secretar al CC si seful Directiei Organizatorice) si Alexandru Draghici, membru al Biroului Politic, ministru de Interne si sef al Securitatii. Dupa unele informatii, Ceausescu a fost singurul membru al Biroului Politic care s-a opus fatis amnistiei din 1964. Oricum ar fi stat lucrurile, faceau ambii parte din echipa dura, opusi instinctiv oricarei liberalizari reale. Cum insa liderul suprem decisese sa mearga pe o linie de relativa deschidere interna si internationala, cei doi posibili succesori s-au conformat fara sa miste in front. In aceeasi perioada incepe sa se afirme si rolul lui Ceausescu in miscarea comunista internationala: face parte din delegatiile trimise la Moscova si Beijing, conduce delegatia PMR la Congresul Uniunii Comunistilor din Iugloslavia, precum si delegatia prezenta la Roma, la funeraliile liderului comunist italian Palmiro Togliatti. Sa mentionez ca intre Dej si Togliatti existau multe similitudini, in special in planul viziunii policentriste asupra miscarii comuniste internationale. Tocmai de aceea Dej decisese sa publice in "Lupta de clasa", revista "teoretica" condusa de versatul stalinist Stefan Voicu, "Nota memoriala de la Ialta", scrisa de Togliatti cu putin timp inaintea mortii sale in 1964.

Poate ca merita, pentru citorii mai tineri, sa amintim unele evenimente culturale din acel an premergator mortii lui Dej. La Bucuresti se deschidea o expozitie de pictura americana, dominata de arta abstracta, atata timp condamnata drept "decadenta". Insotit de Rautu la aceasta expozitie, cu simulata candoare Dej il intreba pe comisarul ideologic: "Dar de ce nu avem si noi asemenea arta?". Peste noapte, ca prin miracol, apareau picturile abstracte, atata vreme interzise, la Muzeul de Arta al Romaniei. Tot in vara lui 1964, la Teatrul de Comedie se punea in scena piesa lui Eugen Ionescu, "Rinocerii", cu Radu Beligan in rolul principal. Ceausescu privea aceste deschideri cu suspiciune. Dovada a fost interzicerea din ordinul sau a piesei "Prostii sub clar de luna" de Teodor Mazilu.

Derusificarea culturala se simtea in toate planurile. La televizune de pilda, serialele sovietice erau inlocuite cu productii romanesti si occidentale. Sa dau un singur exemplu: dupa ani in sir de cultivare a traditiilor komsomoliste, incepea sa fie difuzat serialul romanesc "Capitanul Val-Vartej" cu Amza Pellea, Nicolae Gardescu si Tudorel Popa, intre altii. In scoli, nu se mai vorbea despre pionierul Pavlik Morozov, cel care isi tradase tatal de dragul "idealurilor" staliniste, ori despre Pavel Korceaghin, figura centrala a romanului stalinist "Asa s-a calit otelul".