Dej, Ceausescu si stalinismul national (III)

de Vladimir Tismaneanu

Tranzitia de la Dej la Ceausescu a fost plina de intrigi bizantine. Dej a fost diagnosticat cu cancer pulmonar imediat dupa revenirea, in ianuarie 1965, de la Consfatuirea Consiliului Politic Consultativ a Tratatului de la Varsovia. Tinuta in capitala poloneza a fost ultima intalnire majora a blocului sovietic la care a participat Gheorghiu-Dej, tot mai reticent sa se implice in conclavurile comuniste internationale.
La aniversarea zilei de 7 noiembrie, Dej l-a trimis pe Maurer la festivitatile de la Moscova, prima intalnire la varf a blocului dupa inlaturarea lui Hrusciov in octombrie 1964. Am analizat de-a lungul anilor in cartile si articolele mele - inclusiv eseurile transmise in anii ’80 la Europa Libera - natura succesiunii, explorand rolul relatiilor de complicitate, respectiv de adversitate interpersonala in aceste jocuri cu efecte greu previzibile asupra atator destine umane. Intr-o excelenta carte, aparuta in limba franceza sub egida Editurii Curtea Veche si a Agentiei universitare a francofoniei, Adrian Cioroianu surprinde cu finete dinamica acestui moment fatidic, cand, inainte de toate, prin interventia lui Maurer, sprijinit de Bodnaras, Ceausescu a izbutit sa-i urmeze lui Dej ca prim-secretar al CC al PMR. Intitulata "Acest Ceausescu care ne bantuie", cartea lui Adrian Cioroianu discuta cultura politica a comunismului romanesc in dimensiunile sale simbolice si institutionale, aratand legaturile intime si afinitatile indubitabile dintre modelul Dej si ceea ce s-a petrecut sub Ceausescu.

Cine erau baronii lui Dej? Sa mentionam aici cateva nume: dintre cei grei, inainte de toate, Maurer, Bodnaras, Apostol. Acesta din urma, scurta vreme substitutul lui Dej in fruntea PMR (1954-1955), era un vechi activist sindical, membru al "grupului din inchisori" dominat de Dej in perioada razboiului. Maurer, apropiat de liderul in curs de disparitie, era un intelectual fara nici o baza reala in aparat. Bodnaras, cunoscut pentru inflexibilitatea sa doctrinara si legaturile speciale cu Moscova din anii ’30, era garantul continuitatii cu traditiile ilegalitatii. Chivu Stoica, muncitorul ceferist total dominat de personalitatea lui Dej, incult si arogant, nu avea vreo sansa de a deveni numarul 1. Gheorghe Apostol a afirmat in repetate randuri ca Dej ar fi dorit ca succesiunea sa aiba loc inaintea mortii sale si ca el ar fi fost cel "ales". Nimeni nu are informatii definitive pe domeniu, insa nu este deloc sigur ca Dej avea certitudinea mortii iminente. Oricum, scenariul succesiunii nu fusese deloc pregatit pana in acele luni de dupa diagnosticarea bolii. Pentru Dej, Ceausescu si Draghici erau cele doua "stele urcatoare". El a incurajat rivalitatea dintre cei doi, respectiv intre aparatul de partid (controlat de Ceausescu) si birocratia Securitatii, aflata in subordinea lui Draghici. Este interesant ca in acea perioada si Ceausescu, si Draghici se aflau sub ingrijirea medicala a doctorului Abraham Schächter, cel care avea sa sfarseasca in urma unei aparente si probabil regizate sinucideri la inceputul anilor ’70. Doctorul personal al lui Dej, pe care am avut ocazia sa-l cunosc bine, era respectatul internist, conferentiar la Facultatea de Medicina, Leon Bercu. Dupa datele pe care le detin, doctorul Bercu a fost convocat in perioada bolii lui Dej de Ceausescu, Maurer si Bodnaras si i s-a cerut in chip categoric sa nu mentioneze Licai Gheorghiu - fiica preferata a dictatorului - faptul ca era vorba de o maladie incurabila, cu un deznodamant fulgerator de rapid. Eu unul interpretez aceasta decizie de a ascunde familiei ce se intimpla de fapt ca indicand tocmai dorinta de a-l mentine pe muribund cat mai putin informat si de a-l impiedica sa-si desemneze urmasul. Puterea lui Ceausescu era de-acum enorma, tocmai datorita pozitiei de secretar cu cadrele.

In 1963-1964, cum am mai spus, se petrecusera notabile schimbari de atitudine ale conducerii PMR fata de valorile occidentale, precum si deschideri in raport cu intelectualitatea nationala. Scriindu-i lui Paul Goma in 1977, doctorul Ion Vianu evoca figura tatalui sau, Tudor Vianu, care a incetat din viata in 1964: "A murit chiar atunci cand mijeau zorii. Dar zorii au fost un crepuscul de dimineata intr-o noapte polara, iar noi am reintrat in conul de umbra" (scrisoarea este publicata in rascolitorul volum "Amintiri in Dialog. Memorii" de Matei Calinescu si Ion Vianu, editia a III-a, Polirom, 2005). Incepuse republicarea unor personalitati de varf ale culturii interbelice (Blaga, Ion Barbu), Serban Cioculescu si Vladimir Streinu puteau in fine semna in presa literara, iar Liviu Rusu declansa reabilitarea lui Titu Maiorescu, spre furia neobositului stalinist C.I. Gulian. Conferinta Uniuniii Scriitorilor din februarie 1965 punea capat dictaturii personale a lui Mihai Beniuc in aceasta institutie. Putin timp inainte de decesul lui Dej, murea G. Calinescu. Promisiunile de satelitizarii se traduceau intr-o tot mai vizibila orientare spre Vest, din punct de vedere cultural si economic. In februarie 1965, la conferinta activului de partid bucurestean, Dej sustinea deschiderea stiintifica si tehnologica.