Demolatori de civilizaţie?

Aflând ce fel de informaţie utilizează sau ce fel de informaţie nu utilizează puterea politică, afli şi care-i sunt dorinţele. Pe partea utilizării aflăm că în 2010 numărul ascultărilor telefonice a fost excesiv de mare după orice standarde democratice şi că, pe de altă parte, influenţarea actelor justiţiei la fel. Pe partea neutilizării aflăm că în 2011 din "raţiuni economice" se desfiinţează spitalul din Cernavodă "uitând" că el îşi are rolul său clar lângă centrala nucleară şi că, tot în 2011, este lansat un vast program guvernamental de afaceri imobiliare în Munţii Bucegi "uitând" că ele s-ar realiza în zone strict protejate ale unui sit natural clasificat. Logic, într-o asemenea condiţie, politica are o singură prioritate şi aceea nu e economia şi nu e starea socială. Prioritatea puterii este să se menţină pe ea însăşi cu orice preţ.

Învăţămintele datorate experienţei acumulate în anii tranziţiei noastre sunt încă atât de prost înţelese când nu sunt de-a dreptul grosolan călcate în picioare. Sistemul economic se ajustează mai bine şi mai raţional când guvernarea măcar nu-şi impune propriile dorinţe politice în contra libertăţii economice ca să nu zic a libertăţii pur şi simplu.

Noi ştim bine de acum că nu tot ce e un rezultat al forţelor pieţei e în folosul comunităţii. Acţiunea acestora generează uneori un impact dăunător echilibrelor sociale, iar nerealizarea cea mai evidentă este în sfera serviciilor publice. Ce nu poate face libertatea pieţei poate face o voinţă politică, dar nu împotriva ei, nu încarcerând sau batjocorind libertatea. Adesea am polemizat (cordial) cu Dinu Patriciu pe această temă. El e libertarian, eu un liberal cu dreptatea-n băţ. El are idei strălucite şi gândire foarte coerent aplicate în economia reală. Eu cred în puterea consensului obţinut prin încredere, capabilă să dea răspunsul bun la întrebarea "România în­cotro?". Poate şi ca un ecou la ob­servaţia genială a lui Henri Bergson: "Adevărul este cel mai adesea consimţământul însuşi". Dar invariabil am căzut de acord asupra unei idei: politica poate face unele lucruri bune împreună cu libertatea pieţei, dar este extrem de dăunătoare când se aşază în locul acesteia. Aici şi acum nu mai e vorba de comunism, e vorba de traiectoria profund imorală şi neprofesionistă a politicii. Un model mai realist, mai pragmatic şi actual al mecanismului deciziei politice se poate îndepărta de la convingeri şi sentimente. Democraţia de azi nu prea seamănă cu descrierea lui I.G. Duca din celebra sa conferinţă despre doctrina liberală din 1923: "De­mocraţia e grea, e ingrată. Datoria ei e să înstruneze pornirile nesănătoase, să ridice stavila raţiunii în faţa valurilor pasiunii, să spuie adevărul când mulţimea aşteaptă măguliri." Ea este mai mult dobândirea puterii printr-o luptă deschisă într-o competiţie pentru votul oamenilor. Când însă modelul e "pragma­tic" în sensul exercitării puterii prin dominaţie şi corupţie şi "realist" în sensul că obedienţa înlocuieşte fără milă şi scrupule competenţa profesională şi managerială atunci democraţia nu e liberală. E spartă. 

Nu poate fi profitabil să se adopte tot felul de legi şi alte decizii politice dacă folosirea lor este neprofitabilă acelora care sunt obligaţi să le respecte. Rolul statului este evident în luarea deciziilor colective care se impun. În nici un caz nu este acela de a servi un grup politic. Regula de bunăstare e ucisă de regula puterii de grup. "Statul însuşi a devenit prizonierul unui anumit grup", cum spunea Mihail Manoilescu în lucrarea sa "Neoliberalismul".

Năzuinţa acelora care vor să stăpânească societatea îi transformă nu doar într-un fel de "noi stăpâni" ai unor cetăţeni care altminteri se cred liberi ci şi în demolatori de civilizaţie care ea, să nu uităm, este opera eforturilor libere adesea însoţite de mari sacrificii a multor generaţii.