Despre destin şi despre unghiul drept

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Mi-am pus la punct apartamentul în care locuiesc lucrînd într-un fel de transă perfecţionistă mai multe săptămîni, dar la glaful unei ferestre m-am oprit şi l-am lăsat aşa, neterminat, vreme de unsprezece ani. Bineînţeles că soţia m-a bătut la cap: Nu termini odată şi fereastra aia? La fel de inexplicabil, într-o după-amiază am lăsat baltă o treabă care trebuia musai să fie dusă pînă la capăt şi am montat glaful care, cum ziceam, a zăcut pe balcon unsprezece ani.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Mi-am pus la punct apartamentul în care locuiesc lucrînd într-un fel de transă perfecţionistă mai multe săptămîni, dar la glaful unei ferestre m-am oprit şi l-am lăsat aşa, neterminat, vreme de unsprezece ani. Bineînţeles că soţia m-a bătut la cap: Nu termini odată şi fereastra aia? La fel de inexplicabil, într-o după-amiază am lăsat baltă o treabă care trebuia musai să fie dusă pînă la capăt şi am montat glaful care, cum ziceam, a zăcut pe balcon unsprezece ani. Ce-a fost în mintea mea nu-mi dau seama, însă e clar că e vorba despre un destin al situaţiilor. Noi, românii, avem geniul neterminărilor. Sîntem deasupra tuturor la ingeniozitatea cu care începem totul, dar la continuări şi la terminări mergem pe mîna sorţii. I-a fost scris acelui glaf să fie aşezat la locul lui într-o marţi, la 19 septembrie 2001. Am notat data şi ora pentru că, după ce am încheiat lucrarea, m-am gîndit mult la pricinile ei nedesluşite. În marţea aceea, am simţit în modul cel mai imperios cu putinţă că trebuia să sfîrşesc ce începusem cu atîta entuziasm cîndva. Probabil şi pentru că în unsprezece ani apartamentul suferise o mulţime de deteriorări care reclamau un alt ciclu de intervenţii. Concluzia ar fi că lucrurile n-au un singur destin, ci o înlănţuire şi că un al doilea destin, ca să se manifeste, impune să fie dus pînă la ultimele consecinţe cel dinainte. Destinul are urmaşi. Faptul că noi, românii, nu ne întreţinem locuinţele, drumurile şi oraşele, ci le lăsăm să se strice, pînă ce devin de nefolosit, vine de la un fatalism naţional greu de înţeles de alţii. Mă întreb – reîntorcîndu-mă mereu la enigma glafului uitat în balcon unsprezece ani – dacă nu cumva avem în plus o genă a contemplaţiei. Că ne place să privim la moartea lucrurilor cu voluptatea cu care neamţul, de exemplu, se oferă să le resusciteze. În călătorii, m-am sesizat de modul în care consideră popoarele linia dreaptă şi unghiul drept. Procesul mental s-a declanşat în anul 1970, în Coreea de Nord, cînd gazdele au ţinut să se laude cu primul lor mare bulevard de tip internaţional şi cu blocurile de zece etaje înşirate de-a lungul lui. Despre o linie dreaptă nu se poate susţine că e suficient de dreaptă. La fel, unghiul drept ori are 90 de grade, ori se cheamă numai unghi, nu şi drept. M-a luat ameţeala uitîndu-mă la construcţiile acelea, deoarece aveau o geometrie constant aproximativă. Am realizat că eu, ca european, fie acesta şi un european dintr-o Românie unde linia dreaptă comporta multe corecţii, aveam în întreaga mea fiinţă un tipar geometric şi că el suferea la întîlnirea cu o altă concepţie despre normă şi precizie. Pe drumul de la Estul îndepărtat la Vestul Occidentului, destinul unghiului drept era să devină din ce în ce mai drept, iar al liniei drepte – să nu mai lase pe lungimea ei nici o strîmbare, de îndreptat şi aia după unsprezece ani. Şi nu oricînd, ci într-o marţi, la ora şaptesprezece fix.