Despre şcoală şi alte cheltuieli

M-am lăsat de fumat şi de caşcaval. Nu. Adică m-am lăsat de fumat şi am renunţat să mai mănânc regulat caşcaval. Adică în mod regulat. Vreau să spun că nu mai mănânc, aşa, când mi se năzare, când am eu poftă, toată ziua-bunăziua cum ar veni, caşcaval. Am constatat că se poate trăi foarte bine şi fără caşcaval, ca şi fără ţigări. Că aşa ziceam şi când fumam un pachet jumate pe zi, că mor dacă mă las, iote că n-am murit, ba dimpotrivă, spun sus şi tare că trăiesc mai bine ca pe vremea când fumam. Deci şi cu caşcavalu' e acelaşi schepsis. De ce să le bag eu unora bani în buzunar, aiurea? (Logica asta am aplicat-o, cu succes, în cazul ţigărilor.) N-o mai lungesc: mi-am luat gându' de la caşcaval, gata!, pentru mine el nu mai există.

Realizez acum că de fapt existenţa noastră, din cauza unor neatenţii, care în ani şi ani se adună, până când rezultă o sumă semnificativă, din cauza acestor neatenţii adunate carevasăzică, viaţa noastră ajunge să fie direcţionată în mod dictatorial de către nişte dependenţe. Azi te prosteşti şi zici că "hai să-ncerc", mâine constaţi că-ţi place, poimâine îţi doreşti şi răspoimâine nu mai poţi trăi fără, nu mai poţi concepe absenţa materială a unui obiect - deprindere care între timp s-a spiritualizat. Vorba lu' Marx, acumulările cantitative care duc la salturi calitative. Deci, fără ţigări şi caşcaval, chestii scumpe, vremuri grele!

Consumismul pe care se bazează societatea modernă este fundamentat de iluzie: reclamă, inducerea sentimentului că "fără" nu se poate, că dacă nu cheltuieşti "pentru", ori îţi lipseşte ceva, ori eşti fraier. După aia, produsului i se audaugă o aromă, un gust, o impresie vizuală, ori altă chestie, care produce o senzaţie în urma căreia ţi se creează dependenţa. În consecinţă, astăzi am ajuns la înţelepciunea de pe înălţimea căreia pot decreta că între caşcaval şi ţigări nu e nicio diferenţă.

Mai e ceva! Aţi constatat că pe măsură ce un produs capătă o tot mai largă utilizare, cu cât ceva devine mai căutat, mai vândut, cu atât acel ceva se prosteşte, devine din ce în ce mai slab din punct de vedere calitativ? Iau ca exemplu ţigările. Păi, nene, acu' douăzeci, douăzeci şi cinci de ani, erau un vis! Nu că abia atunci mă apucasem eu de fumat. Nu. Da' aveau o aromă!, ardeau de unele singure până la filtru, nu râmânea miros în urma lor decât câteva minute dacă deschideai un geam. Acum toate marile mărci sunt nişte mahoarce. De când? De când a căzut Zidul Berlinului şi piaţa consumatorilor s-a triplat.

Aşa şi cu şcoala! Pe vremea când m-apucasem eu de ea era un eveniment. Dădeai un ban da' ştiai pe ce. Emoţie pură, 100%. Care se ţinea de şcoală avea şi o satisfacţie garantată. Acu' s-a prostit şi asta, au băgat în ea te-miri-ce chimicale, reclamă, că şcoala internaţională de limbi străine, că ala-bala-portocala, că manechini şi manechine, bani aruncaţi aiurea. Te enervează şi te stresează degeaba. Zici "aoleu, n-am şcoală" cum zice un fumător "aoleu, n-am ţigări". Unii poftesc la o diploma universitară cum pofteam eu până mai ieri la caşcaval. Haidade. Ce ţi-e şi cu profesorii ăştia! Osânză, dom'le, condimente, îndulcitori, asta sunt. Ca sarea, ca zahărul. "Excesul de sare, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii".

Mai e o relaţie perversă pe care consumismul o introduce în relaţia dintre calitate şi preţ. Cu cât un produs devine mai prost, cu atât el se scumpeşte. Iarăşi fac o comparaţie cu ţigările. Şi ia uitaţi-vă dumneavoastră cât a ajuns să coste şcoala! Vine una dintre cele mai înalte autorităţi ale României, Traian Băsescu, şi ne spune, el ştie!, că e de cea mai proastă calitate. Oameni buni! Inconştient să fii să nu-ţi păzeşti copilul de un atare viciu, şi ăştia care v-aţi apucat deja, zău aşa, nu trebuie decât puţină voinţă ca să vă lăsaţi. Şi să trăiţi bine. Pe bune.