Despre vindecarea amintirilor

Noi credem că amintirile împietresc, noi credem că amintirile nu pot fi schimbate. Noi credem că trecutul este... trecut şi gata. S-a întâmplat, deci nu mai poate fi schimbat nimic. Dar aceasta-i o atitudine fatalistă, o simplă neînţelegere a naturii con­ştiin­ţei. Iisus ne-a spus că „toate firele de păr ne sunt numărate”, iar asta înseamnă că nimic, nici cea mai măruntă amintire, nu dispare. Nici o trăire nu moare, nici un sentiment nu sucombă în trecut, nici o imagine a existenţei noastre nu se şterge. Ele continuă să trăiască, să ne determine reacţiile din prezent şi experienţele vieţii. Conştiinţa este ca un uriaş aparat de înregistrare, ca un supercomputer, în care amintirile sunt doar un soi de fişiere, ce se deschid au­to­mat, la cea mai mică apăsare pe un buton nevăzut. Ceea ce trăim se înregistrează. Amintirile sunt vii, chiar dacă le uităm. Doar printr-un simplu exerciţiu de concentrare, doar pe fondul unei stări de relaxare, când îi permitem corpului şi minţii să fie, pur şi simplu, putem observa cum apar pe ecranul nostru mental amintiri!

În clipa în care ne amintim un eveniment de viaţă, automat retrăim emoţiile, sentimentele şi gândurile de atunci. În stare de relaxare obiş­nuită, poate chiar mergând cu tramvaiul sau în vreme ce ne bem cafeaua de dimineaţă, ne putem trezi într-o amintire din copilărie. Omul se vede copil atunci. Îşi cunoaşte precis vârsta, îşi descrie exact îmbrăcă­min­tea, descrie cu acurateţe fiecare amănunt al locului în care se afla atunci. Cel de azi, cel ce merge cu tramvaiul sau îşi bea cafeaua, priveşte în amintire ca într-un tablou... Copilul din tablou apare viu, clar, ca şi cum ar fi aievea. Amintirea pe care omul o vede poartă pecetea existenţei. Ea se petrece, însă, într-un alt tărâm, în lumea interioară a omului, trezindu-i aceleaşi ten­siuni, aceleaşi bucurii, tristeţi, aceleaşi percepţii şi chiar aceleaşi reacţii fiziologice.

Amitirea revine întreagă în lumea interioară a omului. Dacă a fost traumatizantă, dacă copilul a plâns ori a perceput că nu-i iubit, dacă a înţeles greşit o experienţă măruntă, eroarea de înţelegere reapare întocmai în amintire. Eroarea nu se schimbă niciodată, într-adevăr. Eroarea de percepţie rămâne în memorie, devine amintire şi încă una capabilă să determine reacţiile din prezent la evenimente asemănătoare până când... omul introduce o schimbare deliberată, conştientă. O schimbare a reacţiei emoţionale, o schimbare a percepţiei asupra unui eveniment din trecut, o schimbare a atitudinii  are puterea extraordinară de a schimba structural amintirea. A schimba amintirea înseamnă a vindeca reacţiile greşite din trecut şi, ca o consecinţă a vindecării amintirii, reacţiile noastre la evenimente asemănătoare din prezent devin corecte şi puternic vindecătoare.

Nenumărate percepţii greşite din copilărie (unele dintre ele atât de simple încât pare greu să ne imaginăm că ar putea fi cauza unora dintre cele mai nefericite situaţii ce se derulează în experienţa noastră de azi) au devenit amintiri. Ele vibrează, trăiesc şi apar iarăşi şi iarăşi în experienţa vieţii sub forma emoţiilor, a gândurilor, a sentimentelor pe care le trăim azi în relaţia cu stimuli asemănători. Copilul nefericit din trecut devine adultul nefericit de azi. El crede că nu se poate sustrage suferinţei, el se simte blocat, el nu găseşte iubirea în viaţă, se simte neajutorat, izolat în ascunsul inimii, abandonat şi trist, dar... asta-i viaţa, îşi spune. De fapt, ar fi îndeajuns să păşească încet, conştient, liniştit şi fără grabă în propriile amintiri. Amintirile pot fi vindecate în mod conştient. Dacă în amintire ai trăit un eveniment în care ai perceput că nu eşti iubit, dacă ai trăit o frică, o invidie, dacă te-ai simţit vinovat sau ai acuzat, amintirea poartă în ea sim­ţământul acela. Aşază în amin­ti­rea aceea ce ai vrea acum. Obţine în amintire iubirea pe care o aştepţi şi o vrei.

Îmbrăţişează-i pe oamenii care-ţi apar în amintire. Iartă. Iartă-te. În fiecare amintire ai de făcut o iertare. În fiecare amintire cauţi o speranţă. În fiecare amintire dureroasă ai perceput că nu eşti iubit. Durerea vine din percepţia aceea. Amintirea este ca o melodie înregistrată. Nu trebuie să ştergi melodia, ci să adaugi notele care-i refac conţinutul. Notele care o fac frumoasă. Vei pleca apoi din amin­tire, vei uita că ai vindecat-o şi, într-o zi, când un eveniment o va readu­ce la viaţă, vei auzi din mintea ta, din inima ta, din emoţiile tale un cântec nou. În acest nou cântec este amintirea ta vindecată. Iar o amintire vindecată poate vindeca... ceva în trup, ceva în viaţă, ceva în inimă şi-n minte, căci vindecarea amintirii este o vindecare a trecutului şi a sufletului rănit acolo.