"Doi ş’un sfert" a rămas fără secrete

Percheziţionarea biroului şefului Di­rec­ţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă a Ministerului Administraţiei şi Internelor de către procurorii DNA des­chide seiful în care se găsesc cele mai straşnice secrete ale acestui serviciu.

Din centrul de comandă situat în biroul directorului general al DGIPI se coordona, în primul rând, adevărata zestre a serviciului, reţeaua informativă, împânzită în ori­ce ungher de ţară. Aici este cheia ur­cu­şului treptelor în afaceri, politică şi ad­mi­nistraţie a multora, după regula "creştem o dată cu ţara", atât de dragă structurilor informative. După răsfoirea comorii ferecate în biroul şefului DGIPI se poate în­ţelege de ce unele dosare ajung în justiţie la anul şi la mulţi ani, iar pacea eternă se aşterne peste anchete derulate greoi.

Reţeaua informativă a "doi ş'un sfert" a adunat, deopotrivă, foştii informatori ai Miliţiei, de care vocile justiţiare ale socie­tăţii civile ce mestecă problema Securi­tă­ţii nu scot o vorbă de 20 de ani, apoi foşti politruci şi fosta reţea a Securităţii Mu­nicipiului Bucureşti, pe scheletul căreia s-a format unitatea în timpul vâlvătaiei din 1989. Astăzi, bande extrem de bine organizate de infractori români şi ţigani au sugrumat Europa Occidentală şi, pro­babil, autorităţile acestor ţări nu-şi expli­că o aşa dezvoltare a criminalităţii organizate cu originea în România fără o im­plicare serioasă şi, de-acum, de tradiţie a unor ofiţeri din serviciul secret al Internelor. Dacă, potrivit unei mentalităţi ti­pice războiului rece, a exporta infractori reprezenta o lovitură de graţie dată ţări­lor adverse şi o izbăvire a cetăţenilor ro­mâni care scăpau acasă de aproape toată "fauna" aceasta, într-o Europă unită ase­menea practici nu sunt de acceptat pentru că problemele sociale pe care le creezi aliaţilor se acutizează. Totodată, s-ar pu­tea ca entităţi infracţionale aflate iniţial sub control românesc să fi fost închiriate sau chiar preluate cu totul de structuri mult mai puternice, interesate de destabilizarea Europei şi ruperea legăturilor transatlantice. De aici şi pericolul ca în­săşi structura de comandă să fie "viru­sa­tă" şi prin inducţie să acţioneze pe post de măr stricat.

Ca să ajungă în funcţia aceasta atât de înaltă, lui Cornel Şerban îi trebuia certificat de acces la informaţii clasificate naţionale şi NATO. În cazul In­ternelor, verificările de securitate sunt fă­cute de DGIPI, chiar din zona de protecţie pe care a condus-o Cornel Şerban înainte să fie numit la conducerea serviciului. În acelaşi timp, o dată cu preluarea şefiei DGIPI, lui Cornel Şerban i-a crescut ni­ve­lul de acces la secrete, după principiul "ne­voii de a şti". Cum funcţia de director general al DGIPI este asimilată celei de secretar de stat, CSAT avea un cuvânt de spus la numire. În atribuţiile CSAT se precizează că acest consiliu avizează numi­rea în funcţiile prevăzute în statele de or­ganizare cu grad de general-locotenent, viceamiral, similare şi superioare acestora. Or, funcţia de director general al DGIPI se încadrează acestei prevederi.

După ce ai la îndemână documentele din biroul şefului DGIPI, într-o perioadă de aşa mare agitaţie, lucrurile devin cla­re. Nu-ţi rămâne decât să observi ce ofi­ţeri intră în panică, ce transmit şi cum transmit reţelei informative, cum se ac­ti­vează legăturile din lumea politicii, avo­caţilor, justiţiei, ONG-urilor şi presei, care sunt canalele cele mai propice pentru lobby în lumea politică şi în administra­ţie, ce oameni şterg urmele, ce indivizi spală putina, ce trasee financiare apar şi se intensifică, ce diplomaţi intră în alertă, cum reacţionează infractorii din străină­tate, ce oameni de afaceri se agită, cine cere şi cui ajutor, cine se răzbună şi pe cine etc. O minunăţie, un serviciu secret scuturat în eprubetă.