”Domnule Președinte, aiasta nu se poate!”

Au intrat în istorie vorbele spuse regelui Carol I, de către primul ministru Lascăr Catargiu prin 1891. Fireşte ele au fost spuse într-o împrejurare anume, dar, într-o accepţie mai largă, ele îşi păstrează sensul şi pot să definească ideea de curaj şi de verticalitate morală de care este dator să dea dovadă omul politic în momente de răscruce pentru ţară.

Nu cred că greşesc dacă, păstrând proporţiile, afirm că asemenea vorbe trebuie să i le spună cât mai des, deschis şi fără ocolişuri, preşedintelui Klaus Iohannis! Cel care, la cam jumătate şi un pic de an de la preluarea funcţiei are la activ un palmares deloc de invidiat. Un palmares care pune în evidenţă prăpastia dintre speranţele pe care le-a investit electoratul într-un „preşedinte al lucrului bine făcut” şi maniera voluntaristă şi ţâfnoasă cu care acesta se comportă şi decide. Înclin, aşadar, să cred că scena paltonului trântit cu mare ţâfnă pe capota maşinii, la Paris, nu a fost un simplu accident, ci mesaj, un avertisment peste care am trecut mult prea grăbiţi. Ceva de genul: „Dacă în Oraşul Lumină fac asta, să vedeţi voi, acasă, ce am să (vă) fac!”

Spre a nu mai lungi discuţia am să mă refer doar la recenta decizie a preşedintelui de a retrimite Parlamentului Codul fiscal, deşi acesta fusese aprobat de majoritatea covârşitoare a membrilor Legislativului, iar mediul de afaceri şi economişti de marcă îl considerau şi îl consideră un act normativ necesar, corect şi aplicabil.

Preşedintele Klaus Iohannis s-a dovedit total neconvingător şi în justificările sale, întărind, şi în acest fel, ideea tot mai răspândită că, la mijloc, ar fi vorba pe de o parte de nişte contre politice - pe care, respectând distincţia clasică a lui C Rădulescu Motru, le-aş numi”politicianiste”-, iar, pe de altă parte, de anumite interese externe, ca să nu le zic de la obraz „comenzi politice externe”.

Nu a lipsit (şi nici nu avea cum să lipsească) antiteza în care se află austeritatea pe care refuzul prezidenţial o prelungeşte faţă cu luxul afişat de Întâia Familie a Ţării, de la cheltuielile pentru amenajarea reşedinţei şi până pretenţia triplării salariului prezidenţial. Fapt semnificativ, alături de luările de poziţie ale PSD şi ale unor curajoase instituţii ale presei –între care, şi de această dată, remarc atitudinea „Jurnalului Naţional” şi a „Antenei 3”-un mesaj, decent dar categoric, a venit în aceste zile din diaspora, cerându-se Primei Doamne să ia mai mult aminte la suferinţele norodului şi ceva mai puţin la supra-expunerile sale mediatice.

Scriind toate acestea nu vreau să las să creadă că aş respinge ideea chibzuitei folosiri a banului public, doar că socotesc cum că este necesară o delimitare clară între această idee şi aberantele politici de austeritate impuse după un anumit tipar şi de către o anume entitate politică şi guvernamentală a Bătrânului Continent.

Cât priveşte marota „strânsului curelei”, îi amintesc domnului preşedinte că, acum vreo trei decenii în urmă, un alt fel de preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu, impunea românilor să mai pună o haină pe ei atunci când caloriferele din casă erau reci. Românii, asta au făcut dar, după ce s-a anunţat cu mare pompă achitarea integrală a datoriei externe a ţării, şi au văzut că tot la sărăcie şi la restricţii sunt condamnaţi, paharul s-a umplut, iar mămăliga a explodat.

Am folosit câtuşi întâmplător numele lui Nicolae Ceauşescu,pentru că, pe 19 iulie, s-au împlinit 50 de ani de la deschiderea Congresului al IX-lea al PCR, despre care se spunea că a inaugurat „Epoca de Aur”. Şi poate că nu ar fi rău ca sfetnicii săi să îl avertizeze pe preşedintele Klaus Johannis că şi acesta s-a bucurat la început de o foarte mare cotă de încredere, în ţară şi peste hotare, încredere pe care a irosit-o prin comportamentul autoritar şi voluntarist, al său, al soţiei şi al camarilei lor.

Iar, dacă această referire poate să pară, unora sau altora, cam forţată, haideţi să revenim la vorbele spuse de primul său sfetnic, Lascăr Catargiu, Regelui Carol I: „Maiestate, aiasta nu se poate!” Dacă atunci, în 1891, s-a putut, nu văd de ce nu s-ar păstra, şi azi, tâlcul moral al acestui memorabil avertisment.