“Iubirea este un mod de a ne deschide faţă de lume. Este o generozitate a atitudinii care se exprimă în moduri aparent nesemnificative, dar puternice. Este dorinţa de a-i face pe alţii fericiţi, de a le ilumina ziua şi de a le uşura povara. Simplul fapt de a fi prietenos şi dispus a-i ajuta pe toţi oamenii cu care te întâlneşti de-a lungul unei zile este suficient. Că această atitudine nu este deloc una comună se vede limpede din reacţia pe care o au oamenii atunci când o întîlnesc”, spune David Hawkins în cartea sa, “Ochiul Sinelui de care nimic nu se poate ascunde”. Iată o definiţie a iubirii, poate cea mai simplă dintre toate, dar atît de reală şi atît de puţin experimentată cu întreaga sinceritate. Iubirea este o “generozitate a atitudinii”! O generozitate reală a atitudininii, nu una interesată de ceva anume. Nu iubim când suntem generoşi din interes. Nu iubim când avem aşteptări. Când ne dorim să ni se pieptene orgoliile, să ni se înalţe statui prin cuvinte, or prin fapte. Gegerozitatea iubirii este spontană, nu ascunde nimic altceva la nivelul intenţiilor, al dorinţelor, or al aşteptărilor. Este cumva de înţeles de ce ne dorim iubirea aceasta, atât în manifestările noastre, cât şi ale celor din jur, dar ne simţim stânjeniţi, debusolaţi, or batem pasul înapoi când apare în manifestare. Vedeţi adesea ce frust, ce absurd se retrag oamenii în faţa unor cuvinte care nu intră în vocabularul lor obişnuit. “Te îmbrăţişez” ar putea însemna pentru unul ”vreau să fac sex cu tine”. O îmbrăţişare reală este – de departe – privită cu reticenţă şi reţinere pentru că nu suntem obişnuiţi să ne atingem, fără a suspecta că sub aceste atingeri se ascund interese sexuale. Un om care ar vrea să îmbrăţişeze oamenii, să le spună “te iubesc”, “îmi place atât de mult cum arăţi” poate deveni extrem de frustrat când va constata că oamenii au tendinţa curioasă de a fugi de ei în faţa acestor manifestări iubitoare. Oamenii se retrag cu discreţie din faţa iubirii. Ei au învăţat că ne spunem “te iubesc” numai în pat şi, adesea, nici măcar acolo. “Te iubesc” poate fi perceput ca ceva jenant, ca ceva interzis, ca ceva absurd, abstract, ceva de care-i mai bine să fugi, căci dragostea din minte presupune un angajament. Dragostea din minte se adresează unei persoane, unei femei sau unui bărbat. Are adresă fixă. Dragostea din minte este exclusivă. Când iubeşti pe unul, nu mai ai loc şi pentru altul. Exclusivitatea pe care o vedem cu mintea este adevărata problemă a iubirii, a atitudinii generoase faţă de oameni. Din ea se naşte separarea, prin ea îI separăm pe cei iubiţi de restul lumii, pentru că ne temem ca nu cumva generozitatea să însemne vreun angajament. Pe de altă parte, din pricina aceleiaşi confuzii, iubirea noastră riscă să fie interpretată ca prostie, ca nebunie, or să inducă frică şi angoasă în alţii. Atitudinea generoasă nu este obligatorie pentru nimeni, dar este puternică şi capabilă să ne schimbe vieţile, căci ea ne ajută să iubim fără excepție, să nu mai simțim respingere și negativitate față de oameni! Emoția iubirii, acei ”fluturași în stomac”, pe care-i visăm, dar care aduc inerent și reversul medaliei, e un aspect al sufletului, dar unul care cere fericirea pentru sine. Atitudinea iubitoare e o conectare mai amplă a sufletului cu tot ce înseamnă viață și cu forțele vindecătoare ale universului. Atitudinea iubitoare se ivește dintr-o stare de conștiință mai înaltă, în care nu mai poate fi regăsită gelozia, mânia, neliniștea, respingerea, superioritatea și inferioritatea, ci doar conștiența că viața e frumoasă în toate expresiile sale și toate merită să fie iubite! Emoția umană a iubirii caută iubirea pentru sine și apoi încercă s-o controleze în altul, pe când atitudinea iubitoare dăruiește iubire celorlalți și o controlează numai în sine. Emoția iubirii caută să primească, atitudinea iubitoare le dăruiește iubire celorlalți și aceasta este diferența esențială dintre emoția iubirii și starea de conștiință mai înaltă, care ne face să simțim bunăvoință față de toate ființele!