Durata în artă

O expoziţie care nu te interesează o rezolvi dintr-o privire, dar, dacă ai apucat să te aşezi în scaun la Ateneu, la un concert care te plictiseşte, stai pînă la sfîrşit, întrebîndu-te cu subtilă ciudă ce te face să-l înduri, de ce nu te ridici, de ce nu părăseşti sala.

În cîteva arte, durata e criteriul care face diferenţa dintre plăcere şi indiferenţă, dintre suportabil şi insuportabil. Publicul Operei şi al Filarmonilor ştie ce urmează să primească. Şi, fiindcă spectacolul presupune durată, publicul e categoric cu mediocritatea, cu agresivităţile moderniste, cu muzica intrată în convenţional. Şi cu o carte, ca să-ţi dai seama că nu-ţi foloseşte în nici un chip, trebuie să cheltuieşti ceva timp. Există compozitori ale căror creaţii sînt cîntate mereu, în toată lumea, cu săli întotdeauna pline, fără ca nimeni să invoce învechirea, erodarea, oboseala, lungimea, excesul. Mozart şi Beethoven sînt doi dintre aceştia. Un obişnuit al Ateneului ascultă simfoniile lui Beethoven de zeci de ori de-a lungul vieţii sale şi de fiecare dată muzica e o mare bucurie, un balsam pentru spirit. Muzica unor compozitori clasici e hrană universală pentru suflet, iar durata e în cazul lor un atu. Ai vrea ca muzica pe care o asculţi să nu se termine, să dureze la infinit, să fie starea ta de bine permanentă. E un gen de durată care naşte încă durată. După un concert care te-a făcut fericit fredonezi laitmotivele şi uneori acestea te urmăresc zile de-a rîndul. Am avut nopţi în care n-am putut să adorm, întrucît o muzică pe care am ascultat-o seara mi-a ocupat obsesiv memoria, mi-a răsunat în cap multă vreme.

Cu pictura, cu literatura, lucrurile stau altfel. Singurul roman care m-a urmărit toată adolescenţa, prin tristeţea irecuperabilă a finalului său, a fost "Martin Eden" de Jack London. Scriitorii, pentru că sînt stăpînii vorbelor, se laudă mai mult decît artiştii din celelalte arte. E multă pălăvrăgeală în aşa-numita viaţă literară, iar, de cînd între piaţa şi viaţa literară nu prea mai sînt deosebiri, viteza a uzurpat funcţia duratei. Cititul pe nerăsuflate al unei cărţi contează ca măsură a valorii, deşi, logic şi fiziologic, un citit pe nerăsuflate e urmat de o răsuflare.

Deşi muzica unor moderni şi contemporani apare în programele Filarmonicilor şi ceva mai mult în programele canalelor tv şi radio cu profil muzical, nu poţi scăpa de impresia că marele public al muzicii clasice priveşte cu nostalgie sporind o dată cu timpul la veacurile de dinainte de 1900. Veacul al XX-lea s-a străduit să redimensioneze universul de plăceri construit de muzicienii clasici, numai că revoluţiile din muzică au un public foarte specializat şi fatalmente restrîns. Poate şi pentru că ascultatul a devenit, dacă nu de-a dreptul un chin, oricum un efort considerabil. Cine merge la Ateneu la un concert de compoziţii contemporane ştie că-l aşteaptă o durată plină de stres.