Economia de război poate fi decretată în timp de pace?

De ce prețurile electricității și gazelor sunt comparabil egale cu cele din Europa, dar salariile din România sunt printre cele mai mici din UE? De ce trebuie să dăm noi energie Germaniei, înainte de a ne rezolva consumul propriu cu îndestulare? De ce nu punem mai multe panouri fotovoltaice, ca să avem energie electrică fără costuri? De ce s-a scumpit lemnul de foc, știind că pădurile cresc fără combustibil?

Acest set de întrebări ghidează cele mai multe dezbateri publice pe tema energiei, moderatorii TV punându-le la începutul și la finalul emisiunilor, fără a afla prea multe răspunsuri lămuritoare sau convingătoare. La fel se întreabă, unii pe alții, politicienii prin Parlament, opoziția așteptând răspunsurile de la putere, iar puterea acuzând opoziția că nu le-a găsit soluția pe când erau ei la butoane.  Intervin și înalte fețe bisericești cu întrebările acestea simple la care nu se pot da răspunsuri la fel de simple. 

Comisiile de anchetă ale Parlamentului scormonesc să afle adevărul despre facturi, procurorii se pun și ei în mișcare să prindă hoții care au găbjit curentul, sindicatele se mobilizează să scadă prețurile și să crească salariile, patronii se plâng că-i paște falimentul. Miniștrii se strâng la Bruxelles să facă lumină în problemă, liderii lumii se tem pentru scaunele lor înalte, de unde se cade cu mult zgomot. Furia mulțimii necontrolate poate duce la situații revoluționare, istoria recentă dând cel mai dramatic deznodământ la Târgoviște, unde soții Ceaușescu au fost omorâți pentru că au ținut poporul în frig.

Dacă plecăm de la lecțiile istoriei pe care le uităm repede, greșelile fiind repetate, să vedem de ce a eșuat regimul comunist în rezolvarea crizei energetice? Ceaușescu a pus la punct o strategie pe termen mediu care avea ca țintă independența energetică a României. Se baza pe resursele proprii de petrol - producția era de 12-13 milioane de tone, cea de gaze raporta extracție de 33 de miliarde mc în anul 1983. Cu mine de cărbuni în extindere rapidă și cu amenajarea hidroelectrică la jumătate din potențialul apelor, România era capabilă să producă la finalul anilor ’80 în puterea instalată de circa 22 mii MW o cantitate de energie electrică de trei mai mare decât cea actuală. Se aflau în derulare lucrările la centrala de la Cernavodă, orașele mari aveau rețele proprii de termoficare. Și totuși, sistemul energetic era în dezechilibru din cauza cererii mai mari la orele de vârf. Restricțiile vizau nu doar populația - iluminat public, consum propriu -, ci reduceri substanțiale erau programate în industrie, principalul consumator. Sistemul de termoficare era și el cu motoarele puse pe relanti, de aceea îndemnul „mai punem o haină în plus” plecat chiar de la Ceaușescu, l-a făcut răspunzător direct pentru frigul programat din case. Să recitim actul de acuzare din farsa judiciară de la Târgoviște, ca să înțelegem că agentul termic a contat mai mult decât agenții străini care au contribuit la căderea regimului în ’89.

Situația de dezechilibru și pericolul continuu de blackout care plana asupra României la finalul anilor ’80 au determinat măsuri de urgență pentru creșterea de importuri de petrol din zona Golfului și de gaz din URSS, singurul furnizor posibil atunci. Ultimele vizite în străinătate făcute de Ceaușescu în decembrie ’89, la Moscova și la Teheran, au inclus și cereri de suplimentare a livrărilor de petrol și gaze.

Ne aflăm acum în plină criză care pleacă esențial tot din dezechilibrul dintre cerere și consum. Din balanța Europei lipsesc acum gazele și petrolul din Rusia, motivele fiind de natură pur politico-militară, nu comerciale. Nu trebuie să căutăm explicații filozofice în politica de înverzire a planetei, pornită prea brusc și fără a fi luate în calcul implicațiile imediate asupra costurilor și interesele marilor producători de cărbune și petrol, puși la index de ecologiștii care nu mai puteau respira. Aceste două cauze cumulate au efect devastator asupra stabilității energetice în UE. Birocrația tehnocrată de la Bruxelles descoperă că este foarte greu să cumpere gaz mai ieftin pe o piață dată peste cap de penuria creată deliberat. Dacă pentru iarna care se apropie înmagazinările de gaze sunt asigurate preponderent cu livrări rusești, perspectiva iernii 2023 este sub semnul de alarmă. Resursele alternative din Norvegia, SUA și Qatar nu pot acoperi necesarul european fără suportul din câmpurile gaziere siberiene. Decizia de achiziție în comun a 15 la sută din necesar, propusă de Comisia Europeană, urmează să fie acceptată de liderii din Consiliul European care se reunește în câteva zile. Cei 27 de șefi de stat ar vrea să dea o rază de speranță pentru cei aproape o jumătate de miliard de viețuitori ai UE pentru care pregătesc paltoane și căciuli.

Până să se materializeze planurile de ieșire din criză, stabilitatea este măcinată de inflația pornită din costurile energetice, erodarea puterii de cumpărare scoțând valuri de oameni în stradă. Recesiunea este prognozată cu grad mare de certitudine pentru Germania, locomotiva economiei europene rămasă în… pana prostului.

 Cu alarmele atomice pornite, zgomotele manifestațiilor de protest se mai atenuează. Răspunsurile la întrebările din începutul acestor rânduri nu sunt simplu de dat. Ele ar trebui să includă multă știință de carte care, din păcate, este alungată din societate. Cu analfabetism funcțional și abandon școlar la cote ridicate, explicațiile crizei nu pot fi înțelese de marea masă. Nici actualul sistem sofisticat al pieței de energie nu este priceput de politicieni, așa că populismul inundă soluțiile avansate într-un domeniu pur tehnic. Piața aceasta, clădită pentru vremuri normale, nu poate funcționa în sistem de război. Plafonările, restricțiile, cartelările sunt măsuri specifice economiei de război. Dacă recunoaștem aceasta ca starea de fapt, nu s-ar mai pune cu atâta naivitate întrebările de la începutul acestor rânduri. Ne-am ști dușmanii și vom vedea mai limpede prietenii.