x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Educația fără cap

0
Autor: Andrei Marga 09 Aug 2021 - 07:10
Educația fără cap Dan Marinescu/Intact Images


Când sunt atâtea șanse de a parcurge lucruri interesante, nu am timp de pierdut. Dar, la solicitarea unor ziariști pe care-i prețuiesc, răspund, în limita spațiului, la trei întrebări privind „proiectul România educată”: Rezolvă ceva? Conține ceva nou? Cine va beneficia?

Unii cunoscători au arătat că „proiectul” denotă amatorism și lipsa culturii – chiar în domeniu. Nu-i contrazic. Personal, m-am limitat să observ că, deja prin titlu, „programul” este chestionabil.

Am citit ceva imagologie și știu că pentru destui europeni românii sunt dispuși să încalce orice regulă. Nu ignor, firește, ceea ce este de schimbat în România. Dar mi-am pus întrebarea: chiar toți românii sunt astfel? Oarecum analog s-a lansat și lozinca „România normală”. Dar despre ce anormal este vorba? De ani se propune „România educată”. Cine este, la drept vorbind, needucat?

Devizele acestea sunt prost croite. Ele sunt ofensatoare, ca și „guvernul meu”, în loc de guvernul țării, „stat de drept”, în loc de stat de drept democratic, „trebuie să dispară” anumite partide, în loc de pluralism politic, „consultarea” este „legitimare” și alte aberații. Unii le agreează! Pe mulți îi amuză rătăcirea. Îi privește! Eu îmi pun întrebări.

Personal, ca ministru al educației naționale, am lucrat în trei guverne cu Emil Constantinescu. Când, împreună cu colegi din rețeaua educației, am conceput și aplicat reforma comprehensivă, care a ocupat anii 1997-2001 și a încheiat primul capitol în negocierea aderării României la Uniunea Europeană, nimeni nu a intervenit în educație, cu toate că în guvern erau dascăli de prim-plan, iar președintele fusese rector și făcuse ceva după 1989. Președintele a intervenit doar în 1999, când mi-am prezentat demisia, căci bugetul educației era insuficient, și a sprijinit ameliorarea, cu 50%, a salariilor. Evident că președintele de atunci știa mai mult despre educație decât succesorii săi. Un președinte responsabil are însă de lucru până peste cap și nu se amestecă în ceea ce alții pot face.

Situația de azi frizează absurdul. Eugen Ionesco sau Urmuz ar avea ceva de văzut. La toți indicatorii – structura industriei, veniturile oamenilor, asistența socială, funcționarea instituțiilor, seriozitatea partidelor, justiția, sănătatea, sportul, politica externă etc. – România a mers în jos în ultimii ani. Au sporit, în schimb, confundarea politicii cu acțiunea serviciilor secrete și desfigurarea democrației. Nimeni nu a distrus mai mult aspirațiile din decembrie 1989! Cu asemenea rezultate se vrea educarea unei țări?! Nebunie – ar spune cineva cu mințile la el! În definitiv, cine educă pe cine?

Să ne oprim însă la „proiect”.

În opinia mea, nu este realist un proiect în educație care nu ia în seamă criza gravă din România actuală. Am în vedere doar ceea ce este confirmat statistic. Bunăoară, declinul învățării – între altele, țara a ratat țintele europene pentru 2020. În România, abandonul școlar este acum un record în Europa (15,3%), abia 37% dintre copiii de la țară urmează învățământul terțiar, analfabetismul funcțional atinge 40% la vârsta de 15 ani, iar online-ul este subdezvoltat. Este cel mai mic consum de carte pe locuitor, rețelele de distribuție a cărților și presei s-au descompus, iar dezbaterea publică a sucombat. Scade continuu efectivul profesioniștilor de vârf, în multe branșe. S-au redus vizibil capacitățile de proiectare, iar guvernarea se face nu prin decizii clarvăzătoare în interes public, ci prin abuz. S-a ajuns la încălcarea fără precedent a Constituției și la un stat securist și milițienesc. Până și la Măgurele s-a pierdut trenul cercetării științifice, iar în istoriografie noroc că scriu despre România ultimului secol cei din afara ei. În societate, s-a stins orice competiție, desemnările unipersonale luându-le locul. Nepotismul s-a extins, încât este tot mai dificil ca un tânăr fără proptele să acceadă în roluri publice sau în catedre universitare. Decidenți fără vreo valoare sufocă ce-i în jur. Valoarea pregătirii a scăzut, încât România se adresează la experți externi în banalități. Alegerea rectorilor ca la partide transformă universitățile în câmpuri electorale, în loc să fie locuri ale inovației. Comercializarea de diplome și plagiatul sunt emblematice. Se petrec fenomene noi, precum „fuga tinerilor de învățământul din țară” și „fuga tot mai multor copii din sistemul public” spre școli și licee private. Erorile abordării pandemiei fac ca peste o jumătate de milion de elevi și studenți să nu fi învățat ceva de mai bine de un an. După 2001, România ar fi trebuit să revadă pregătirea în raport cu nevoile ei, să debirocratizeze educația, să iasă din confuzia actuală a valorilor. Ea bâjbâie acum în impostură și neputință.

Toate țările alături de care România a făcut reforma educației la sfârșitul anilor ’90 au dus la capăt reformele și au deschis noi programe. România și-a birocratizat și blocat educația națională, încât se pune înainte de orice întrebarea: cine a distrus și ceea ce s-a făcut în educație?

„Proiectul” de care vorbim nu percepe situația. De aceea, răspunsul meu la prima întrebare este că „proiectul România educată” este o încropeală pentru a masca alți ani pierduți și altceva decât educația.

Am mai argumentat că educația din România este acum afectată de distrugeri prostești și în fața nevoilor actuale, încât soluția profundă este o nouă reformă (A. Marga, Educația responsabilă, Niculescu, București, 2019). Orice nu este o reformă pricepută este prea puțin.

Desigur, nicio țară nu face reforme cu fiecare guvern, căci nu este necesar, și nici posibil. Ultima reformă a educației, recunoscută național și internațional, a fost „reforma de încheiere a tranziției și de compatibilizare cu nevoile țării și cu lumea din jur”, din 1997-2000. Miezul ei erau, cum s-a spus în conceptul ei, „şase capitole cuprinzătoare de măsuri: reducerea încărcării programelor de învăţământ şi compatibilizarea europeană de curricula; convertirea învăţământului dintr-un învăţământ predominant reproductiv, într-unul, în esenţă, creativ şi replasarea cercetării ştiinţifice la baza structurilor universitare; ameliorarea infrastructurii şi generalizarea comunicaţiilor electronice; crearea unui parteneriat şi, în general, a unei noi interacţiuni între şcoli şi universităţi, pe de o parte, şi mediul înconjurător economic, administrativ şi cultural, pe de altă parte; management orientat spre competitivitate şi performanţă, distanţat deopotrivă de centralism şi de populism; integrarea în formele noi, ale organizărilor comune, în reţeaua internaţională a instituţiilor de învăţământ” (A. Marga, Anii reformei 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2007, p. 26-27). Din aceste opțiuni s-a și trăit apoi, de fapt. Acum, ar trebui stabilite, prin diverse proiecte, bine elaborate și, de ce nu, concurente, măsurile unei noi reforme.

Ce este nou în „proiectul România educată”?

Sunt enunțate „zece deziderate” ale proiectului. Ele sună pompos: „autonomie și gândire critică”, „responsabilitate și integritate ca valori cheie”, „modelul profesorului”, „resurse alocate transparent și eficient”, „școli sigure și sănătoase”, „sistem național atractiv”, „management performant”, „colaborare și stabilitate în sistem rezilient”. Numai că toate sunt parole ciupite dintr-un simpozion sau altul, care nu sunt duse spre vreo măsură mai bună ca înainte. Se vorbește, de pildă, de „educație de calitate pentru toți”, dar această deviză a fost elaborată  mult mai chibzuit în publicații de acum peste douăzeci de ani. Se vorbește de „educație individualizată, diversitate”, dar aceasta era concepută deja în Curriculumul Național, tipărit în 1998 și luat internațional ca referință. „Autonomia și gândirea critică”, „responsabilitatea și integritatea” și celelalte rămân prea puțin pricepute. Putem intra în oricâte detalii.

În proiect sunt cuantificate țintele. Se spune, o face chiar „președintele”, că va reduce „analfabeții funcționali” la 20% și elevii care sunt sub reperele PISA, la 15%. Păi, asta ar fi un dezastru, ca și abandonul școlar anunțat pentru în 2030, de 10%! Cifrele-țintă sunt atât de neserios elaborate încât se promit 30% discipline opționale în învățământ, până în 2030, dar acest parametru se realizase deja în Curriculumul Național (1998), iar în universitățile clasice, de multă vreme. Se promit studenților 20% la mobilități externe. Evident, ar putea fi mai mulți, însă miza pregătirii studenților este deja alta – pregătire demnă de încredere. Se preconizează venirea a 10% „studenți internaționali”, din totalul studenților, vizibil fără să se știe ce presupune aceasta.

Unele ținte din „proiectul România educată” sunt evident pentru momire, altele au termene încât să nu răspundă nimeni. Și dacă ar fi atinse țintele, România rămâne în urmă.

După enunțarea de deziderate și ținte ar fi trebuit lucrat, totuși, în profunzime. Cine proiectează educația ar trebui să cunoască politici educaționale, ceva administrație, drept, sociologie, psihologie, pedagogie. Pentru cine cunoaște educația, diletantismul „proiectului România educată” este izbitor, la fiecare pas.

Bunăoară, autorii au auzit că refrenul timpului ar fi „competențele” și vor, de pildă, un „nou curriculum”, centrat pe „competențe”. Doar că se înșală. Este una dintre învățăturile ultimelor decenii aceea că ceea ce numim „competențe” este esențial, dar o educație sănătoasă stă pe fundamente mai largi. Discuția din Franța și mai ales din Germania și Austria ultimilor ani este cât se poate de grăitoare. Educația solidă este astăzi pe „tripticul competențe, abilități, educație pentru valori” – ceea ce o apropie de educația clasică, dar o și deschide spre viața de azi.

      Apoi, autorii apelează la termeni pretențioși, dar se vede la fiecare pas că ei sunt insuficient înțeleși. De pildă, „autonomia unităților de învățământ” nu se reduce, cum se crede, la „identificarea riscurilor”, „formarea continuă” nu este epuizată de „formarea competențelor digitale”, nici „stardardele de siguranță” de „reziliența campusurilor”.

Multe prevederi ale „proiectului România educată” sunt copiate din prevederi anterioare. De pildă, posibilitatea elevilor de a trece de la un liceu profesional la unul teoretic sau vocațional exista deja. Punerea profesionalului pe baza cooperării cu mediul privat, de asemenea. Consorțiile regionale, desființarea schimburilor în școli, reabilitarea bibliotecilor, reconsolidarea liceelor agricole, descentralizarea, universitățile producătoare de tehnologie etc. sunt deja în reforma din 1997-2001, dacă nu chiar în legislația anterioară, mergând până la reglementările din 1968.

Sunt multe confuzii de noțiuni în „proiectul România educată” care amintesc că „președintele” a organizat în 2019 un referendum și nu a fost capabil să lămurească întrebarea sa. „Curriculumul școlar” depinde, desigur, de „definirea standardelor”, dar depinde și mai mult de scopul asumat al educației. „Guvernanța” nu este același lucru cu „administrația” și, cu atât mai puțin, cu „adecvarea profesiilor la piață”. „Evaluarea” nu ține loc de învățământ bine organizat, „calitatea” nu se reduce la „stardardele de siguranță” și „reziliența campusurilor”.

Puținele noutăți ale „proiectului” sunt firave și, în cazul bun, discutabile. Schimbarea anuală  a rutei teoretic, vocațional, profesional în licee nu aduce mare lucru și este greu de administrat echitabil. Angajarea de „consilieri școlari” atrage, dar duce la suprapuneri cu funcții deja existente. „Evaluare la finalul clasei a IV-a” și, în general, multiplicarea evaluărilor din „proiectul România educată” te face să te întrebi: „unde sunt John Dewey și școlile moderne, ca să amintească nevoia dezvoltării naturale a tânărului?”. Obsesia evaluărilor, trebuie spus apăsat, nu este echivalentă cu învățământul performant.

Multe prevederi din „proiectul România educată” sunt simple erori. Se spune, o face chiar „președintele”, că ținta este „eliminarea barierelor birocratice” în fața dezvoltării individuale. Or, barierele efective sunt acum sociale și economice, înainte de toate. Se vorbește apoi de „centrarea educației pe elev”, ignorându-se că până și elevii au observat că sub această deviză slăbește învățarea.  De altfel, în educația inovativă de azi, cum se observă în SUA, China, Germania, se întărește centralitatea profesorului. Se vrea „bacalaureat bazat pe competențe” – or bacalaureatul este, începând cu tradițiile franceză și germană, care l-au creat, și cu Constantin Angelescu, care l-a introdus în România, un examen al maturității culturii generale. Se vorbește de „colegii terțiare în universități” – formulă confuză, inferioară „colegiilor universitare” din legea din 1995.

Mai sunt și alți pași înapoi. De pildă, prevederea că liceele pot introduce admitere înaintea „evaluării naționale”. În definitiv, de ce nu s-ar reveni la sistemul incomparabil mai bun, din legea din 1995, cu „capacitate” și „bacalaureat” ca examene de talie națională, pe temelia cărora să se construiască treptele educației?

În fapt, intențiile „proiectului România educată” țin de echipamente pentru preuniversitar. Lipsește abordarea efectiv educațională a educației și, cu atât mai mult, o abordare pricepută și cultivată profesional. Cum se poate observa în multe locuri, „proiectul” exprimă o abordare pionierească, în orizont de școală generală, cam rural.

Ar fi fost mai bine ca banii, dacă tot se împrumută (și vor fi returnați de generațiile viitoare!) sau sunt granturi, să meargă la necăjiți. Adică la prea numeroșii copii nevoiași, la familii în dificultate, la comunități sărace, pentru a asigura premisele tehnice, economice și sociale ale educației. Uniunea Europeană așa i-a conceput, de fapt.

„Proiectul România educată” este străin de o viziune care să-l lege de societate. Nici măcar prevederea democrației – căci democrația este cel mai bun cadru de educație – nu are trecere. Valorile nici atât! În vreme ce în Franța se asumă, de pildă, că „voința de a fi o națiune, una dincolo de toate diferențele, își ia sursa din școală” (Jean Michel Blanquer, L’Ecole de demain, Odile Jacob, Paris, 2016, p. 13), iar în alte țări scopul civico-democratic al educației este în față! „Proiectul” stă pe ideea mărginită după care confruntarea dintre „suveranism” și „globalism” ar fi fost deja tranșată. Fals, căci istoria rămâne deschisă! Și, până una-alta, sunt tratatele Uniunii Europene, iar educația a rămas în atributele naționale.

„Proiectul” nu pune în față un focus viabil, ci măsuri de birocratism uzat. El nu captează realitățile din educație, ci face un decupaj de simplu politruc. Nici nu aduce la zi educația, ci o periază pe ici, pe colo. Se bricolează cu măsuri din reglementări vechi, dar se evită chestiunile esențiale. „Proiectul România educată” este fără cap și va duce la o educație pe măsură.

Cele mai multe schimbări preconizate se pot rezolva, de fapt, prin ordine de ministru sau hotărâri de guvern. „Proiectul” nu va duce la schimbarea educației, ci, eventual, la ameliorări ale infrastructurii. Vor fi urmărite, în schimb, trei ținte: canalizarea de bani spre firmele unei clientele compromise deja de fraude și matrapazlâcuri; momirea tineretului chemat să voteze în 2024, chiar dacă va trebui să achite împrumutul; mituirea altor generații, mai ales că se promit comisii, comitete, funcții etc. cu remunerare. Evident, aceste ținte nu au de-a face cu educația și cu interesul public. În plus, se înaintează spre aceeași păcălire a cetățenilor, ca și cea cu MCV-ul pe justiție: se vrea obținerea aprobărilor la Comisia Europeană pentru ca apoi să se poată spune că însăși Comisia a decis. Este, din nou, o înțelegere primitivă a Europei!

Iar după cum arată lucrurile, s-ar putea ca, în final, cineva să plece trântind ușa și aruncând peste umăr: „Cu anormali și needucați nu se poate face mare lucru!”. 

 

Andrei Marga


Serviciul de email marketing furnizat de