Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unul dintre cele mai fascinante muzee de artă modernă din lume se află la Bilbao, capitala Ţării Bascilor spaniolă. Din 1997, anul inaugurării sale, Muzeul Guggenheim din Bilbao a devenit un loc de pelerinaj pentru sute de mii de turişti, precum şi un fenomen sociologic, cultural şi economic. Nimeni nu se aştepta ca acest muzeu să aibă un astfel de succes, motiv pentru care se vorbeşte acum despre "fenomenul Bilbao". Povestea acestui muzeu merită amintită în special pentru acei oameni aflaţi în posturi de decizie, care nu-şi dau încă seama că, astăzi, cultura este un vector economic, o sursă de dinamism şi un domeniu de activitate care creează prosperitate şi locuri de muncă.
Trăim de fapt într-o epocă în care muzeele au devenit şi ele un fel de întreprinderi care se extind, care încep să-şi creeze filiale. Fundaţia Guggenheim din New York, de exemplu, s-a multiplicat, iar astăzi avem un muzeu Guggenheim la Veneţia, un altul la Berlin, un altul la Bilbao şi unul în construcţie la Abu-Dhabi. Centrul George Pompidou de la Paris (celebrul Beaubourg) are, începând de anul acesta, o "filială" în nordul Franţei, la Metz, iar Luvrul se exportă şi el în Ţările Golfului.
Cea mai reuşită şi spectaculoasă operaţiune de acest gen rămâne însă cea a implantării unui muzeu Guggenheim la Bilbao, pentru că aici a intrat în joc un arhitect de geniu, Frank O. Gehry. El a conceput clădirea care găzduieşte muzeul şi care... nu seamănă cu nimic din ce vede de obicei ochiul uman. Marea sa reuşită este de fapt aceea de a fi creat o clădire care este de fapt o surprinzătoare sculptură. Mulţi oameni vin de altfel la Bilbao în primul rând pentru a vedea această ciudăţenie arhitecturală, şi mai puţin pentru ceea ce este expus în interiorul ei. Şi, oricum, senzaţia celor care pătrund în acest muzeu este că orice s-ar afla acolo nu poate rivaliza cu strania frumuseţe a clădirii, cu originalitatea şi intensitatea emoţională pe care o degajă. Greu de spus în cuvinte prin ce surpinde şi impresionează această clădire acoperită cu foiţe din titan, ieşită parcă din valurile Fluviului Nervion, în apele căruia se oglindeşte de altfel. Volumele şi volutele sale par rezultatul unei lente cristalizări, ca şi cum nişte imense forme s-ar fi asociat pentru a crea un fel de navă fantastică. La exterior şi în interior, suprafeţele plane sunt rare, materia pare că se ondulează sub ochii privitorului. Lumina naturală pătrunde prin surprinzătoare deschideri şi uneori ai impresia că te afli într-o enormă catedrală care comunică de-a dreptul cu norii şi cu albastrul cerului.
Acest muzeu Guggenheim de la Bilbao este, probabil, primul din istoria umanităţii care îi face pe vizitatori să-şi spună în gând: exponatul numărul unu este de fapt clădirea. Fascinant este însă şi faptul că această operă arhitecturală nu striveşte cu nimic oraşul Bilbao, nu-l domină. Dimpotrivă, ea se ascunde parcă la marginea sa, într-o zonă însă care respiră cultură, în prajma vechii universităţi. Simbioza este deci perfectă între oraş şi muzeu, ceea ce nu exclude sentimentul că, prin acest edificiu insolit oraşului i s-a oferit un dar extraordinar. De fapt, aici rezidă "efectul Bilbao", în faptul că apariţia acestui muzeu a scos oraşul Bilbao dintr-un fel de anonimat şi l-a plasat într-un circuit cultural mondial. Muzeul însuşi a devenit simbolul oraşului, aşa cum, pe vremuri, Turnul Eiffel a devenit simbolul Parisului. Nimeni nu mai poate nega acum că în istoria acestui oraş de pe malul Atlanticului există două epoci distincte: cea de dinaintea construirii muzeului şi cea de după inaugurarea muzeului. Înainte de 1997, ghidurile turistice erau prea puţin generoase cu acest mare oraş de peste un milion de locuitori, port şi centru industrial important până în anii '60, când a început să fie afectat de declinul industriei metalurgice şi miniere. Sigur, Bilbao avea deja vestigiile sale medievale şi multe clădiri din perioada "belle époque", dar nimic, înainte de construcţia Muzeului Guggenheim, nu-l predestina pentru rolul de placă turnantă a arhitecturii moderne. Reuşita proiectului Guggenheim a însemnat pentru oraş un motiv de mare mândrie, sinonim cu o enormă redresare a moralului colectiv. Din 1997 încoace, numeroşi investitori s-au îndreptat spre Bilbao, ca să nu mai spunem că, în materie de imagine, oraşul a câştigat un pariu planetar... Iată deci povestea care ar trebui să le dea de gândit politicienilor şi mai ales celor care cred că proiectele culturale nu pot stimula economia.
N-aş fi scris însă, poate, acest articol dacă nu mi-a fi atras atenţia şi un alt detaliu, în ziua în care am vizitat, în iulie anul acesta, Muzeul Guggenheim de la Bilbao. Iar ceea ce mi-a atras atenţia este o mărturie, o frază spusă de arhitectul acestui fantastic edificiu, Frank O. Gehry. O frază pe care am găsit-o într-unul dintre albumele din librăria muzeului. "Nici un arhitect nu a avut niciodată asupra mea influenţa pe care a avut-o Brâncuşi". Iată fraza lui Frank O. Gehry care mi-a atras atenţia, cu atât mai mult cu cât, în biroul său, marele arhitect american pare să fi păstrat întotdeauna o fotografie reprezentând atelierul lui Brâncuşi de la Paris.
Spuneam, la începutul acestui articol că Muzeul Guggenheim de la Bilbao nu seamănă cu nimic din ce vede în mod obişnuit ochiul uman. Dar această formidabilă clădire seamănă de fapt cu sculpturile lui Brâncuşi, sau mai precis cu un morman de sculpturi de Brâncuşi fotografiate în colţul unui atelier.
