Episod libian într-o saga pan-regională

Schimbare de regim este cuvântul de ordine pe care nimeni nu-l pronunţă. Pentru comunitatea internaţională a statelor democratice, regimul de la Tripoli sub colonelul Gaddafi şi-a pier­dut legitimitatea. Mai mult, ac­­ţiu­nile sale din ultimele săptămâni au creat un larg consens regional şi in­ternaţional. Încălcările drepturilor omului şi violenţele din ţara pentru ca­re regimul poartă responsabilitatea sunt de o natură suficient de gravă pentru a cere o reacţie consistentă a co­munităţii internaţionale. Atât Liga Ara­bă, cât şi Naţiunile Unite au certi­­ficat acest lucru în rezoluţia 1970 şi 1973 a Consiliului de Securitate al ONU.

Până şi ţări care sunt îndeobşte reticente la uzul forţei şi mijloacelor militare pentru a rezolva "probleme interne" ale unor state suverane au agreat rezoluţiile. Avem astăzi un întreg mecanism legal completat de o masivă grupare de forţe şi capabilităţi militare puse la dispoziţie de o coaliţie în mare măsură formată din state occidentale.

Succesul operaţiunilor aeriene iniţiate sâmbătă depinde de durata procesului şi credibilitatea rezulta­tului. Ele vor fi susţinute de opinia publică atât timp cât sunt percepute de populaţia din regiune şi, pe termen mai lung, de cetăţenii ţărilor participante la operaţiuni ca fiind proporţionale, juste şi eficiente în a opri vărsarea de sânge provocată de regimul Gaddafi.

Aici încep problemele oricărei intervenţii umanitare condusă de Vest. Limbajul rezoluţiei 1973 a CS al ONU este ambiguu pentru obiectivele de durată. Acest lucru nu schimbă datele problemei, dar li­mi­tează obiectivele şi mijloacele la dispoziţia acestei coaliţii. De asemenea, capabilităţile militare la dispoziţia statelor europene care participă la operaţiuni sunt net superioare forţelor regulate şi mercenarilor regimului libian, dar nu sunt probabil suficiente pentru o operaţiune de amploare şi de durată. Criza de durată a capabilităţilor europene şi a reformării sectorului militar aliat în Europa fie în UE, fie în NATO îşi spune cuvântul. În aceste condiţii, o participare americană de mare amploare devine obligatorie. În contextul politic post-Irak şi Afganistan în lumea arabă şi Europa, acest lucru este complicat. Pentru SUA, care se pregătesc de alegeri, este, de asemenea, puţin probabilă o intervenţie masivă a forţelor americane. Orice operaţiune care cere forţe terestre în teren, altele decât grupe limitate de forţe speciale, depinde de participarea unor ţări din regiune care pot să fie percepute mai favorabil de po­pulaţia locală şi opinia publică arabă şi europeană. Această posibilitate deschide o altă serie de probleme şi imponderabile.

Definiţia succesului acestei operaţiuni şi a soluţiei pentru Liban nu se rezumă la căderea regimului Gaddafi. Valul schimbării afectează ansamblul teritoriului şi populaţiilor din Tunisia şi până în Asia Centrală şi Caucaz şi este ireversibil.

Miza imediată pentru Vest, pentru NATO, dar mai ales pentru Europa este rezolvarea situaţiei din teren în faţa unui asalt împotriva civililor libieni, care pune în pericol stabilitatea unei ţări arabe apropiate de inima Europei şi producătoare de petrol. Pe termen lung, miza ope­ra­ţiu­nilor internaţionale în Libia este cr­e­dibilitatea relaţiei noastre cu lumea arabă din Africa de Nord şi Orientul Apropiat aflat în plină şi fundamentală transformare.

Problema resurselor, a securităţii şi stabilităţii economice, inclusiv a re­surselor energetice, problema miş­că­rilor de populaţii şi refugiaţilor, dar şi ameninţările teroriste, toate tre­buie considerate. Chiar mai important este viitorul pe următorii 50 de ani al relaţiilor dintre lumea occidentală şi lumea musulmană. El se joacă acum. De aceea succesul rapid şi fără "pagube colaterale" majore al operaţiunilor din Libia reprezintă prima parte din proces. Partea care urmează este şi mai complicată. Ea priveşte asistenţa pentru procesul de tranziţie în ţările arabe în proces re­voluţionar. Occidentul este într-o dublă dificultate legată de trecutul său colonial şi de ezitările iniţiale legate de schimbările din regiune cauzate de relaţia preferenţială cu lideri autoritari şi interesele de stabilitate energetică şi securitare. Pentru ca Europa şi SUA să reuşească pe termen lung să stabilizeze regiunea, să sprijine evoluţii democratice şi să împiedice o recrudescenţă a funda­lismelor şi conflictelor sectare este nevoie de un pachet complet de politici. Acestea includ o abordare coerentă şi semnificativă în plan economic, dar şi o susţinere a noilor elite politice şi civice arabe şi musulmane.

Citește pe Antena3.ro

Reacția USR, după decizia de renumărare a voturilor: CCR se joacă cu bricheta într-o benzinărie. E riscant pentru democraţie

O primă condiţie pentru această abordare integrată şi credibilă este coerenţa poziţiilor europene. Ţări ca România, care nu sunt grevate de trecutul colonial şi au experienţa tranziţiei, pot să aducă o contribuţie importantă. Vocea lor trebuie exprimată clar şi în forurile potrivite. Sunt convins că un dialog european pe acest subiect trebuie să înceapă de acum. Operaţiunile din Libia sunt doar începutul unei saga care va lega viitorul politic şi economic al Europei de lumea arabă.