Eu, pietonul

Scriitorul de la pagina 3
Politicienii, chiar şi aceia care nu dau interviuri şi nu apar la televizor, merg pînă şi la veceu cu maşina. Pentru aleşii şi numiţii care administrează România, tot ce văd ei din maşină, tot ce se întîmplă dincolo de ferestrele maşinii lor şi tot ce-i împiedică pe ei să traverseze realitatea cu mai puţin de o sută de kilometri la oră reprezintă jumătatea dezagreabilă a mandatului.

Scriitorul de la pagina 3
Politicienii, chiar şi aceia care nu dau interviuri şi nu apar la televizor, merg pînă şi la veceu cu maşina. Pentru aleşii şi numiţii care administrează România, tot ce văd ei din maşină, tot ce se întîmplă dincolo de ferestrele maşinii lor şi tot ce-i împiedică pe ei să traverseze realitatea cu mai puţin de o sută de kilometri la oră reprezintă jumătatea dezagreabilă a mandatului.

În campania electorală pentru locale, s-a vorbit numai de şosele, drumuri de centură, afaceri rutiere şi scandaluri cu automobiliştii de frunte ai naţiei, dar niciodată de majoritatea tăcută şi umilită numită pietoni. De foarte multă vreme, românul pieton, omul care circulă numai cu autobuzul, cu troleibuzul, cu tramvaiul sau pe jos nu mai există pentru politicieni şi guvernanţi. Eu, pietonul profesionist, am remarcat acest lucru şi am vrut să discut subiectul, însă mi-am dat seama că sînt în contratimp pînă şi cu colegii din presă şi televiziune, deoarece şi ei circulă numai cu maşini personale sau cu maşinile instituţiei.

Situaţia are toate datele unei conspiraţii, a cetăţenilor cu maşini contra cetăţenilor fără maşini. De preşedinţi, nici nu mai e cazul să pomenim, întrucît ei coboară din maşini doar ca să încingă hore electorale şi să strîngă mîini. Cînd vorbesc de situaţia dezastruoasă a drumurilor, politicienii nu se referă şi la condiţia dezastruoasă a trotuarelor, ci la drumurile pe care le parcurg ei, în condiţia lor de automobilişti. Cît dispreţ încape la omul cu automobil, faţă de semenul fără automobil, se vede din modul în care lumea automobiliştilor consideră ori mai bine zis desconsideră trotuarele. Trotuarele mai sînt şi ale pietonilor, doar acolo unde automobilele ori nu pot să se caţăre pe ele, ori nu interesează ca parcaje. Pînă şi poliţiştii de la circulaţie îşi  urcă maşinile personale şi de serviciu pe trotuar.

În nenumărate rînduri, am fost înjurat, şters cu aripile maşinii sau speriat de o maşină venind din spate, pe trotuarul pe care îmi exercitam anonim dreptul meu legal de pieton.

Atitudinea profund mîrlănească, antisocială şi neeuropeană a omului cu automobil, vizavi de pietoni nu-i altceva decît un reflex colectiv, stimulat de politica automobilistică a statului. Golănia unor propietari de automobile sfidător de scumpe e direct proporţională cu marca. În faţa blocului meu, ocupînd o mare parte din trotuar, parchează uneori noaptea un soi de tanc alb. Într-o seară, mi-am permis să mă uit lung la insul care-şi închidea portiera cu un aer plictisit, de magnat nimerit într-o lume de sărăntoci, şi acesta m-a înjurat cu o privire agresivă, de ţigan ajuns peste noapte împărat. Şi măcar de ar fi fost ţigan, dar nu era decît unul din veneticii care cumpără totul la noi – politicieni, funcţionari din primării, judecători şi administratori de bloc – cu o nonşalanţă care, în alte ţări, i-ar fi fost cenzurată din scurt.

Cu un premier motociclist, eu, pietonul, nu pot să sper decît la indulgenţa pe care automobiliştii sînt obligaţi de UE s-o manifeste faţă de biciclişti.