Exerciţiu de relaxare

Au fost mulţi ani în care aveam un program infernal; lumea exterioară mă absorbise până acolo nu mai avem timp prea mult nici să dorm. Într-o zi, am observat că îmi era îndeajuns să stau întinsă vreme de cinci- zece minute, într-o stare de profundă relaxare, ca să mă odihnesc de parcă aş fi dormit 8 ore. Nu adormeam complet, dar nici nu eram complet trează; mă abandonam pe mine însămi, abandonam toate preocupările minţii şi mă lăsam, pur şi simplu,  în voia oricărui lucru ce se întâmpla în corpul meu sau în minte. Dacă era vreo durere, vreun gând sau o imagine, le lăsam pe toate să treacă, la fel ca într-o meditaţie. În aceste împrejurări am observat că o mulţime de imagini, ca nişte holograme, veneau şi plecau în câmpul meu de observaţie. Unele erau frumoase, altele urâte, unele se refereau la oameni sau situaţii care mă preocupau pe moment, iar altele îmi erau complet străine. Cert este că cinci minute de ”observare” relaxată a acestor imagini erau ca un som de ore întregi; mă ridicam din pat şi-mi priveam cu surprindere chipul luminos, ca după cel mai profund şi odihnitor somn. În timp, mi-a venit ideea să încerc această incursiune în starea de observator şi cu alte persoane, pe care le-am învăţat să mediteze. Constatarea surprinzătoare a fost aceea că toate persoanele, chiar şi cele care credeau că nu au imaginaţie, vedeau imagini şi îşi puteau simţi liniştea interioară după acest simplu exerciţiu de relaxare. Am înţeles, în cele din urmă, că acceptarea liniştită a mişcărilor, a senzaţiilor şi a trăirilor interioare era o acceptare a propriilor experienţe ale vieţii, a gândurilor şi a sentimentelor inconştiente. Acestea se transformă în imagini, pe care le vedem din starea de observator, ca şi cum am privi la televizor, dar fără nici o implicare emoţională sau mentală. Imaginile care vin şi pleacă sunt forme acceptate şi eliberate, în acelaşi timp. Tot ce acceptăm, dispare, deja. Lucrul căruia-i spunem detaşat ”da”, chiar dacă ne place sau ne displace, trece, nu ne mai încarcă, nu ne mai oboseşte, nu mai persistă, nu mai insistă când mintea îşi atenţia de la el.

La fel ca-n viaţă, rămân cu noi problemele pe care le respingem, rămân lângă noi oamenii pe care nu-i dorim, persistă ceea ce ne displace şi se agaţă violent de vieţile noastre toate lucrurile pe care le reţinem prin respingere. De fapt, în procedura noastră de relaxare(de acceptare, deci) nu se întâmplă ceva diferit de ceea ce ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi, ci altfel, la un alt nivel. Imaginile care curg prin faţa vederii interioare nu sunt altceva decât expresii ale lumii, ale experienţei, ale existenţei. Reprimate, negate, uitate, inconştiente fiind, ele ne obosesc, ne produc dureri, disconfort, nelinişte, nesiguranţă, teamă şi multe alte simptome, care – cred eu – atrag experienţe similare de viaţă. Sigur că experienţa umană nu-i populată doar cu îngeri, cu flori, cu parfumuri îmbătătoare sau cu fantastice peisaje ale naturii; ea conţine şi urâtul, boala, singurătatea, absurdul, barbaria, distrugerea sau disperarea. Numai că, a accepta, a permite, a lăsa să vină ce vine şi a lăsa să treacă ce trece înseamnă a abandona rezistenţa minţii la...curgerea firească a energiei. Câtvea minute de relaxare, în care trebuie doar să vedem imaginile care vin şi pleacă, fie ele frumoase sau urâte, ne limpezeşte mintea, eliberează emoţiile blocate şi ne ajută să acceptăm mai mult toate cele ce vine şi pleacă din experienţa fizică a vieţii noastre.