Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Conceptul, teoretizat de Leon Festinger, arată că aceeași persoană poate avea două opinii contrare. Știu că nu fac bine, dar continui să beau băuturi tari și să fumez mult, iar apoi mă liniștesc cu zicerea că de ceva tot trebuie să mor...
Să trecem însă de la Festinger la Benjamin Franklin. Potrivit acestuia, oamenii tind să ceară ajutor de la persoane la care au mai apelat. Probabil că relaţia iniţială s-a stabilit pe bază de ceva empatie, însă ceea ce se va fi urmat sigur generează dependenţă.
Ion Iliescu, de pildă, nu și-a eliminat „colegii” după Revoluţie, chit că iniţial li s-a pus eticheta de ceaușişti. Cei cu „origine sănătoasă” şi studii la Academia Ştefan Gheorghiu au rămas „de încredere” și lor li s-a dat pe mână economia capitalistă, deși au acceptat ca politicul să dicteze mai departe economicului ca-n comunism. Au continuat să conteze ochii frumoși la privatizare, nu relațiile de piață. Cu riscul de a fi menținută linia feudală „simpatică”, nu una meritocrato-capitalistă, iar analiștii economici au ținut să-și mulțumească stăpânul politic până în zilele noastre.
Așadar, deși în România, era evident că fără piață și restructurare, precum în Polonia, investițiile străine nu vor furniza capitalul necesar pentru a avea o economie de piață autentică, business-ul a continuat să se facă „în famiglie”. În ciuda a ceea ce avertiza economistul peruvian Hernando de Soto Polar: când drepturile de proprietate nu sunt bine definite, activele nu pot fi transformate în capital, nu pot fi tranzacționate decât într-un cerc restrâns, unde toți oamenii se cunosc, nu pot fi utilizate drept colateral pentru împrumuturi ori ca participație într-o investiție. Iată cum statele întreţin relațiile mafiote sau cum respectivele raporturi iau statele ostatice, e cam același lucru…
Ca să revin la disonanța cognitivă, se poate întâmpla ca simpatia să așeze la masă două persoane care să facă afaceri în regulă o bună perioadă de timp, dar e și posibil, când doar hazardul e la mijloc, ca grupuri restrânse ce încearcă să realizeze uniuni pentru a-și conserva resursele, averile, să degenereze genetic. La fel și societățile ce suferă de pe urma unui număr redus de tranzacții produse pe piețe, de relații/evenimente!
Și pentru a continua analiza în această cheie, simptomatic e și parcursul celor dezvoltați și bogați, nu doar al nostru, al celor în curs de dezvoltare, de care zicea de Soto că atunci când restrângem forțele pieței nu creăm capital. Biden vs Reagan, Macron vs Chirac, Truss vs Thatcher. Cum vi se par aceste comparații? Epistemologii nu prea au anticipat că societățile pot merge și înapoi. Ei au apreciat că drumul e mereu înainte, cu pași mai mari sau mai mici. Acest lucru se produce fiindcă paradigma s-a raportat la Popper, dacă ar fi fost privit cu mai mare încredere Kuhn, aberații precum dobânzi negative ori chiar patrimonii de acest fel nu ar fi luat pe nimeni prin surprindere. Mai în detaliu, Popper a arătat tot înainte, Kuhn a sugerat că ar putea exista salturi, ceea ce nu e musai să ducă lucrurile în faţă. Şi Taleb atrage atenţia că natura face salturi, nu funcţionează liniar. Ceea ce numim salt calitativ se poate produce doar pe seama meritocraţiei, parcă e mai bine „plasat” Kuhn faţă de Popper!
Şi, din păcate, nici măcar Francis Fukuyama nu mai crede în propria sa concepție despre așa-numitul „sfârșit al istoriei”, conform căreia sistemul de tip occidental format din democrația parlamentară şi economia de piață s-a instaurat definitiv și irevocabil la „cârma” umanității. Altfel n-ar susţine conferințe la care avertizează asupra pericolelor revigorării autoritarismelor și „iliberalismelor” de toate felurile.
Citește pe Antena3.ro
