FMI încearcă să compenseze lipsa elitei

O relaţie ce a fost serios încercată de Guvernul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu. Dar sentimentele s-au reîmpletit în 2009, când executivul a apelat la instituţia financiară și, ulterior, a majorat TVA la 24% și a tăiat salariile bugetarilor. Atunci s-a conturat o relaţie bazată pe încredere, ca într-o familie. A spus-o chiar şefa Fondului Monetar Internaţional, Christine Lagarde, care, între timp, a ajuns la conducerea Băncii Centrale Europene: „Aveţi talent uman, surse de energie, finanţare disponibilă (...) Aveţi toate ingredientele”.

Între timp după Lagarde și poziția Fondului s-a mai nuanțat. A adoptat ideea că înăsprirea impozitării bogaților nu ar afecta câtuși de puțin creșterea economică, dimpotrivă, în acest fel s-ar crea resurse pentru investiții publice mai mari, de natură să majoreze PIB. Deși până nu de mult era acceptată ideea că o țară săracă, cu un stat social hipertrofiat, care limitează economiile individuale și percepe impozite mari, diminuând motivația muncii și inițiativei, nu va atinge niciodată un ritm alert de dezvoltare. Acum la vârful instituției apare discursul că impozitarea progresivă constituie o componentă esențială a unei politici fiscale eficiente. Chit că astfel e penalizată hărnicia, cine are un job și își mai ia încă unul e taxat cu un impozit de pe următorul nivel de impunere al grilei. După care, dacă are capacitatea să economisească și finanțează deficitele societății, mai e o dată „pedepsit”, cu dobânzi real-negative. În așa fel încât dobânzile nu se mai constituie într-un obstacol în calea risipei de resurse, ci o încurajează.

În fine, datoria noastră publică va ajunge de la puțin peste 12% din PIB în 2006, la 60% din PIB la sfârşitul „curei” de deficite excesive. Te pomenești că la 200% din PIB vom avea o relație foarte apropiată cu FMI? Şi poate că abia atunci va fi momentul să inaugurăm un FanClub. Ce mai contează că FMI a militat pentru deficite mici, aproape de zero și datorii publice în creștere lentă în primul cincinal al anilor 2000!

Din păcate, publicul larg nu ştie mai nimic din istoria economică a României interbelice: care au fost cele mai importante companii, ce cifre de afaceri au avut, câte erau cotate la bursă, câte bănci existau, ce infrastructură deţineam, cum îi chema pe antreprenori. Iar un popor care nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil ce nu-şi cunoaşte părinții, după cum spunea Nicolae Iorga.

Dar chiar dacă nu s-a străduit mai nimeni să-i lumineze pe români, probabil pentru ca aceștia să nu-și dea seama că au cei mai slabi conducători din ultima sută de ani, date există, pentru cine știe să caute, care ne permit să ne facem o imagine cum ar trebui să arate o economie bine așezată din punctul de vedere al bunurilor non-tradable. Spre deosebire de momentul actual, când prețurile respectivelor bunuri sunt dezechilibrate, dacă privim prin prisma puterii de cumpărare. Fapt ce se observă la tarifele la utilități, dar și în performanța din educație și sănătate.

Prețurile utilităților sunt folosite pentru controlul cererii agregate, la fel ca taxele. Ceea ce înseamnă că atunci când s-au văzut disfuncționalitățile, nu s-a încercat refacerea echilibrului cu ajutorul ofertei și productivității, ci prin intermediul reprimării cererii, în interiorul unor acorduri cu FMI, ceea ce a făcut să avem o economie foarte tulburată. Spre deosebire de interbelic, când prețurile erau bine așezate.

Și, dacă s-ar fi stimulat oferta agregată și nu s-ar fi limitat cererea, nu se sacrificau educația și sănătatea.

Am adus în discuție România capitalistă interbelică pentru că mi-am reamintit de documentul strategic: „România competitivă: un proiect pentru o creştere economică sustenabilă”. În respectivul context, șeful statului a subliniat că avem nevoie de un nou model de dezvoltare economică.

Autoritățile din ziua de astăzi ar avea de învățat foarte multe de la înaintași ce înseamnă să implementezi politici economice eficiente. Ca să detaliez un pic, cum ar fi o şedinţă de guvern, la care alături de preşedinte, ca invitat, să apară şi spiritul lui Brătianu, însoţit de acela al lui Eugeniu Carada? Iar dacă ar fi vorba de reindustrializarea ţării ar putea fi invocate spiritele lui Carol al II-lea şi Malaxa, cu precizarea că cei doi ar face faţă dacă li s-ar cere soluţii inclusiv pentru modernizarea Bucureştiului, cu tot cu reţeaua de metrou. Şi ar mai putea fi chemaţi şi nişte ziarişti, să zicem Pamfil Şeicaru şi Grigore Gafencu. Primul obişnuia să spună “„Eu nu am în mine nimic de javră” şi nu putea fi înregimentat ca propagandist, cel de-al doilea a fost şi un extraordinar diplomat, iar din poziţia de jurnalist ştia parcă mai multă economie decât profesorii consacraţi din ziua de azi.

Da, dar problema e că marile spirite porneau de la idealuri, chiar credeau în spusele lor. Spre deosebire de dominanta actuală a intereselor personale şi de grup, cu speech-uri ce se constituie în simple exerciţii de marketing. Din nefericire, cam asta poate să facă un stat definit prin Constituţie ca fiind social, sintagmă de care nu se pomenea în legile fundamentale ale Brătienilor, de la 1866 şi 1923. Iar socialismul e, din păcate, emoţional, nu raţional, precum capitalismul!

Un experiment util ar fi să-i întrebăm pe Bastiat sau Molinari dacă societățile europene ale momentului sunt capitaliste sau socialiste, dar probabil că spiritele lor n-ar ști cum să se ascundă mai repede după ce vor fi chemate și vor stinge la iuţeală lumânarea, alături de marile noastre spirite. 

Nu pot să închei însă fără a aminti de Gustave Le Bon și „Psihologia Mulțimilor” pentru a evidenția că dacă în locul elitelor guvernează masele, forța acestora din urmă se manifestă doar prin distrugeri. De aceea e o problemă când suntem conduși de oameni de rând.