Frumuseţea – aerul sufletului omenesc

Oare frumusețea e inutilă, așa cum sugerează arta modernă, începând de la poezie și terminând cu arhitectura cenușie a orașelor de astăzi? Care mai este rolul frumuseții într-o lume în care corpul însuși e grosolan dezgolit și transformat într-un obiect al plăcerii, în această lume în care formele strălucitoare ale radiației interioare sunt înlocuite cu machiaje, cu haine, bijuterii și operații estetice? Oare realul, pe care arta modernă îl reprezintă ca fiind aproape de om, acest real scindat, cenușiu, populat cu fantomele unui limbaj de bodegă, acest real atât de prezent pe străzi, uneori insalubru și înfricoșător, este chiar ”realul ființei”? Mi-am pus și eu aceste întrebări după ce am văzut un documentar minunat pe Internet, cu titlul ”De ce avem nevoie de frumusețe”? Autorul filmului demontează mitul ”înlocuirii frumuseții în artă cu utilul” și arată că arta s-a îndepărtat de una dintre nevoile emoționale esențiale ale sufletului omenesc; frumusețea. În arhitectură, în poezie, în muzică, în sculptură, în pictură și-n tot ce înseamnă artă, separarea aceasta a adus urâtul, dzagregarea, chitchul, non valoarea în prim plan și, prin acestea, artistul a pierdut legătura cu publicul său, iar în profunzime a pierdut legătura cu sufletul. Aș vrea să vorbesc astăzi despre semnificația spirituală a ”frumuseții”, despre nevoia sufletului omenesc de ”a contempla frumusețea” și despre experiența frumuseții ca ”trăire” în sine, fără de care viața însăși este imposibilă. N-aș spune doar că frumusețea nu-i ”inutilă”, n-aș spune că e vetustă și ireală, ci spun că frumusețea e o stare de conștiință, fără de care viața este imposibilă și, mai mult, că nimic nu-i mai real decât frumusețea.
Natura frumuseții, acea radianță luminoasă, pe care o putem zări uneori în ochii unui bătrân, ale cărui pleoape căzute și riduri n-o pot ascunde, este de natură divină, e însuși divinul, care lucește și în ochii îndrăgostiților, în frumusețea unei flori și în căderea blândă a unei raze de soare tocul ușii. Frumusețea nu este de natură fizică, ea e radianța luminoasă de dincolo de noi, întrupată (adusă în existență) prin puterea conștiinței de a o contempla și prin puterea sufletului de a se bucura de prezența ei. Noi nu putem crea frumusețea în sine, ci doar obiecte ale frumuseții. Noi putem exprima frumusețea prin artă, ca și prin orice facem; prin mersul nostru, prin cuvintele pe care le rostim, prin felul în care ne exprimăm iubirea pentru un copil sau pentru o ființă dragă, prin felul în care ne aranjăm lucrurile, ca și prin felul nostru de a face dragoste sau a zâmbi. Noi nu suntem creatorii frumuseții, ci canalele prin care frumusețea deja existentă ca stare de conștiință, ca lumină lăuntrică, se exprimă prin noi. Ea nu poate fi dezlegată de iubire, iar iubirea nu poate fi dezlegată de divin și de aceea, când ne rupem ne frumusețe, coborâm cumva din cer, rupem legăturile cu îngerii, cu spiritele care trăiesc într-un tărâm prea îndepărtat de mintea scindată, de limbajul vulgar, de tărâmul deprimant și dezagregat al minții inferioare. Dacă veți studia viețile marilor creatori, veți descoperi că ei spun; ”Nu eu am scris/spus/făcut asta, ci altcineva a făcut prin mine”. Dacă veți întreba marii sfinți vindecători, cum au vindecat, ei vor spune precum Sfântul Francisc de Assisi: ”Voi să știți că Dumnezeu vindecă prin mine și de aceea eu sunt bolnav”. Iată de ce cred că renunțarea la frumusețe, în artă, în dragoste, în viața de zi cu zi e, de fapt, o renunțare la legătura firească a sufletului cu divinul, cu Sinele, cu starea cea mai înaltă de conștiință, din care curg ideile, gândurile înțelepte și, deopotrivă, adevărata inteligență omenească. Acolo, în acel tărâm interior al frumuseții și al iubirii, e sursa de inspirație a geniului, a inventatorului, a sfântului, a misticului, a filozofului, a celui care cunoaște transcendența prin iubirea pentru o altă ființă și chiar prin sexualitate. Comuniunea minții omenești cu frumusețea face ca mintea și sufletul să poată contempla frumusețea și în urât, să sublimeze ceea ce pare dezgustător în trupul omenesc, în natura agresivă a vieții, în suferință și în dezastru. Nevoia sufletului de frumusețe este ca nevoia trupului de aer; fără a contempla frumosul, fără a-l exprima uneori, fără a avea privigeliul jocului nostru cu emoțiile frumoase, cu iubirea, care ne înfrumusețează, noi, oamenii, alegem inconștient să murim. Lipsa comuniunii cu această stare de conștiință în care locuiește ”frumosul” ne face nefericiți, iar nefericirea ne îmbolnvește și ne aruncă în apatie, în deprimare și-n repere false, în stări de conștiință joasă, în care putem percepe doar urâtul ce se exprimă prin noi. Acela ne devitalizează, ne distruge și ne îndepărtează de ceea ce suntem și nu conștientizăm fără să iubim; iubirea însăși și frumusețea ei diafană, radiază ca o lumină din alte sfere, prin ochii noștri, prin mâinile noastre, prin gânduri, prin cuvinte și prin fapte frumoase. De aceea frumusețea e reală; e reală pentru că e divină și divin e sufletul care-o contemplă, iar fără a ne contempla natura reală, noi nu putem trăi.