Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un culoar de spital. Miros puternic de clor si de medicamente, un amestec absurd de viata si de moarte. Voci soptite, pasi ezitanti, tarandu-si speranta dintr-un capat in altul al holului lung, simbol atat de fragil al celor doua lumi decisive. Oamenii asteapta vesti, "nu va suparati, ati vazut cumva ce se intampla cu doamna de la patul doi?", toti ar vrea sa afle noutati despre rudele incercate de soarta, dar nu e vreme de asa ceva, boala nu are timp de amanunte, e spital, e pericol, e clipa de cumpana.
Un batranel face naveta in fiecare zi ca sa stea cu sotia lui, care se afla in stare grava. L-am vazut cateva zile la rand, cu spatele indoit de timp, cu ochii disperati si cu iluzia ca-si va lua acasa batranica. Nu s-a mai putut face nimic. Intr-o noapte, cand noi, cei sanatosi, ne refaceam fortele, batranica a plecat departe. Sotul nu mai face naveta, nu l-am mai vazut de atunci, probabil incearca sa se resemneze in fata unei singuratati definitive. Terapia intensiva ne uneste pe toti, e punctul comun pe care nu l-a dorit nimeni. Aparatele care supravegheaza semnele vitale fac zgomot, uneori ma sperie si-mi aduc aminte de alt noiembrie ingrozitor, ma uit in jur, mai e cineva langa mine, e doamna care asteapta sa-si vada cumnata, e obosita si dansa, se vede ca nu mai poate sta mult in picioare.
Trec medicii prin fata noastra. E aproape seara si dansii sunt la datorie. Cu fruntea sus, dupa operatii complicate, sunt tot acolo, se face vizita, trebuie sa-si supravegheze pacientii, sunt atat de daruiti meseriei lor, incat incep sa am incredere ca toti cei de la post-operator vor scapa cu bine din aceasta incercare grea. Probabil ca spitalul este singurul loc unde avem timp sa ne uitam in ochii celorlalti. E ciudat, dar dupa o zi, doua, de veghe la usa rudelor noastre, aproape ca suntem prieteni, ne stim povestile, ne impartasim diagnosticul, facem schimb de numere de telefon, n-are rost sa ne ferim, sa fim secretosi, acolo, pe culoar, se simte moartea, se face, din cand in cand curent si ni se misca halatele verzi de insotitor, ar fi absurd sa nu stam de vorba, avem nevoie de intelegere, un cuvant de incurajare poate ajuta, macar atat, un cuvant de incurajare.
Asistentele se grabesc sa plece acasa. Se schimba tura, intra schimbul de seara, cele care nu mai au program sunt, probabil, asteptate de familii. Vor face tot posibilul sa se deconecteze de tot ce au vazut in ziua respectiva, vor incerca sa uite ca a mai murit cineva in cine stie care pat, sunt obligate sa-si reia viata normala, sa fie mame si sa-si stranga copiii in brate, lasand la o parte oboseala ingrozitoare de dupa o zi de alergatura intre saloane. Vin asistentele care au garda. Isi pun gecile intr-o camera, isi strang parul si-si dau telefoanele pe incet. Nu sunt fericite, nu sunt multumite, dar au venit la serviciu, se saluta cu pacientii care se plimba pe hol si trag aer in piept, ca inaintea unei grele incercari.
"Garda usoara!" Asa se despart asistentele care pleaca de colegele care raman in spital seara, cand se pot intampla atatea si atatea nenorociri. E urarea lor de mai bine, coridorul cu miros de clor le gazduieste ecoul vocii. Noi, civilii, facem urari numai la ocazii, la aniversari, de sarbatori. Ele au nevoie de incurajari in fiecare zi. Se face parca liniste. Ceasul agatat deasupra usii oricum nu functioneaza, e oprit la sapte fara douazeci si cinci. Ar trebui sa plec si eu acasa, chiar daca biletul de insotitor mi-ar permite sa mai stau. Suntem obositi cu totii, pacientii nostri, din fericire, sunt puternici, nu au fost complicatii. Dar batranelul... Batranelul care facea zilnic naveta la Bucuresti, cu trenul, a ramas fara batranica lui...
Dincolo de usa care separa culoarul de scari asteapta alti oameni vesti. Afara e intuneric, nu se mai disting chipurile, nu se mai face diferenta intre bine si rau. Cobor treptele, la fiecare etaj, alte drame. Unii plang, altii stau ghemuiti cu privirea in gol, altii vorbesc la telefon, ca sa-si mai vindece din disperare. Bufetul e nonstop. Lifturile functioneaza. Ies pe la camera de garda, targile scartaie si usile se deschid violent. Aici, alte povesti, alte rude, alti medici, alte asistente, alte infirmiere. Buna seara? Succes? Pe maine? Sa ai o seara linistita? Noapte buna? Nici vorba de asa ceva. "Garda usoara, colega!"
Citește pe Antena3.ro
