Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Criza care ameninţă UE nu îşi are sursa în conflictul intereselor economice ale membrilor sau în lipsa soluţiilor economice europene la criza globală ci în criza democraţiei naţionale. Elita politică a Germaniei înţelege că moneda comună europeană nu poate fi puternică decât dacă se sprijină pe o economie europeană solidă în ansamblul său; că soliditatea unei economii nu stă în simbolismul echilibrelor macro-economice ci în eficienţa economiei reale; că, mai ales, securitatea durabilă a naţiunii germane impune sacrificarea temporară a confortului opulenţei sale spre a permite dezvoltarea organică a statelor membre rămase în urmă (în special cele din Europa centrală recent intrate în UE).
Problema este că procesele socio-economice ale lumii globalizate sunt prea complicate spre a fi gestionate prin mecanismele democraţiei reprezentative bazate pe egalitatea votului; că democraţia naţională nu poate preveni reflexul electoratului de a căuta ieşirea din crizele existenţiale prin egoism (naţional) iar nu prin solidaritate (transnaţională); că elita a pierdut încrederea masei, indispensbilă funcţionării ordinii democratice, şi pe atare fond, democraţia a ajuns să promoveze tehnocraţi în locul liderilor vizionari care să inspire şi să ghideze strategic schimbarea iar nu doar să administreze şi să conserve. Astfel bolile democraţiei frânează tranziţia de la naţional la transnaţional.
Guvernul german (ca şi cel francez, britanic, suedez sau olandez) ezită să-I sprijine pe membrii UE în nevoie întrucât se teme că guvernele acestora nu sunt capabile să gestioneze cum se cuvine fondurile europene. În plus, dacă sprijinul ar veni prea repede el ar încuraja iresponsabilitatea şi corupţia.
Întârzierea deciziei ar fi, deci, pedagogică. Este adevăr în atari teze (deşi să nu uităm că primele încălcări ale Pactului de stabilitate au fost comise chiar de Germania şi Franţa). Soluţia evidentă este guvernarea economică transnaţională dar cum poţi convinge alegătorul german căruia i se spune mereu că singura guvernare asiguratorie este cea naţională? De aceea Germania vede guvernarea transnaţională nu ca pe una europeană ci ca pe un directorat german sau franco-german. Or, exercitarea în comun a suveranităţii este una iar acceptarea dominaţiei este alta.
În acelaşi timp, dreapta democrată germană vorbeşte în termenii renaţionalizării UE întrucât speră că poate stăvili ascensiunea extremei naţional-populiste preluându-i discursul. A spune, însă, că banul contribuabilului german nu va mai fi folosit spre a permite risipa leneşilor UE ci spre a susţine guvernarea lor de către Germania înseamă a părăsi drumul Germaniei europene pe care au păşit Konrad Adennauer, Willi Brandt şi Helmuth Kohl spre a redeschide calea Europei germane pe care a mărşăluit, cu rezultatele cunoscute, Adolf Hitler.
În acest context complicat există, încă, motive de optimism: mediul de afaceri (raţional) poate înţelege (chiar dacă în prezent, de teama controlului politic transnaţional preferă alianţa cu suveraniştii) că "guvernarea" sa economică transnaţională de tip oligarhic (deja reală) nu va dura şi prospera fără plasa de siguranţă socială a unei democraţii transnaţionale europene; naţionalismul extremei drepte în Europa de azi avându-şi originea în decadenţă iar nu în disperare, în şovinismul bunăstării iar nu în exasperarea sărăciei, în teama de a pierde iar nu în tentaţia excluderii, în miopia egoismului iar nu în obsesia dominaţiei, nu este războinic; Rusia nu are proiecte universalist-expansioniste ci obiectivul modernizării interne. Acestea pot compensa miopia electoratului şi oboseala strategică a politicienilor.
Citește pe Antena3.ro
