Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O adevărată doamnă, un reper și un model al unei profesiuni pe care agresiva comunicare online amenință să o suprime. Scriu apăsat această constatare pentru că, așa după cum a demonstrat-o vreme de mai multe de șase decenii, înainte de a fi o profesiune calitatea de editor de carte este un crez de viață și de luptă. Lupta pentru ca să vadă lumina tiparului acele cărți și acei autori care aduc un plus de valoare spiritualității românești și, în același timp, o luptă pentru a nu lăsa să apară maculatura veleitarilor și a unor scârța-scârța pe hârtie mai vechi sau mai noi. Nobilă misiune în care cea acum mutată în veșnicia cerurilor l-a avut alături pe soțul domniei sale, criticul literar Gabriel Dimisianu, om de mare rafinament și de o redutabilă verticalitate a opiniilor și a judecăților de valoare, al cărui nume este inseparabil legat de cele două reviste de marcă ale Uniunii Scriitorilor: „Gazeta literară” și „România literară”.
Pentru generația mea, crescută în cultul cuvântului scris și tipărit, care a intrat în viața cetății și în lumea scrisului în anii acelui relativ dar real dezgheț cultural și ideologic căruia i-a pus capăt nefasta revoluție culturală din 1971, numele doamnei Georgeta Dimisianu a fost, este și va rămâne un simbol al exigenței și al bătăliei pentru promovare și pentru apărarea ideii de valoare. Când se va scrie,și ar trebui să se scrie, o istorie a editurilor românești, atunci, cu siguranță, numele doamnei Georgeta Dimisianu va figura la un loc de frunte. Începând le la Editura de Stat pentru Literatură și Artă și continuând cu Editura Cartea Românească, unde domnia sa a trebuit să țină stavilă proletcultismului și, după aceea, formelor fără fond ale unor mondenisme mimetice și găunoase. La Editura,,Cartea Românească’’ domnia sa făcând o admirabilă echipă cum acel adevărat senior al literelor românești, Alexandru (Alecu) Paleologu.În perioada 1984-1990, doamna Georgeta Dimisianu a lucrat la Editura Științifică și Enciclopedică de unde a plecat în urma unui conflict generat de cenzura politică și care s-a soldat cu un categoric protest al unor reprezentați de frunte ai vieții literare.
Nu va fi de mirare dacă atât de promițătoarele orizonturi ce se deschideau literaturii și culturii noastre după ruptura istorică din decembrie 1989 o vor găsi pe doamna Georgeta Dimisianu la datorie, mai întâi ca redactor-șef și apoi ca director al Editurii „Albatros”. Acolo unde s-a dedicat, deopotrivă, descoperirii și afirmării unor tinere talente, cât și repunerii în circulație a unor lucrări de mare valoare din tezaurul spiritualității românești care așteptau de mulți ani să fie redescoperite și oferite spre studiu, în mod deosebit noilor generații de cititori. Așa după cum, tot cu predilecție acestora se adresau studiile substanțiale din revistele „Historia”, ulterior „Istorie și civilizație” al căror editor șef și mentor a fost doamna Georgeta Dimsianu. Această a doua revistă încetându-și apariția- lucru demn de reținut!- după ce asupra editorului, s-au exercitat presiuni politice și imixtiuni de natură ideologică.
Devotată trup și suflet cauzei literei scrise și tipărite, doamna Georgeta Dimisianu nu a fost, însă, refractară la noile canale de comunicare, dovadă fiind pagina de Facebook pe care și-a deschis-o și în care stimula dialogul de idei și promova valori mai vechi sau mai noi din cultura românească și universală. Ce-i drept, doamna Geta- așa cum îi spuneau, cu respect și cu dragoste cei pe care îi onora cu simpatia și cu încrederea domniei sale- se pronunța foarte rar pe pagina de Facebook, dar era evident că tot ceea ce apăra pe această pagină trecuse, în prealabil, prin filtrul său exigent și riguros, fiind judecat cu aceeași dreaptă măsură cu care editorul și omul de litere Georgeta Dimsianu proceda cu o neabătută consecvență.
De la o vreme, am observat că postările pe pagina de Facebook nu mai aveau ritmul de altă dată și, în ceea ce mă privește, nu am mai avut prilejul să discutăm la telefon, cu atât mai puțin să ne vedem față în față. Pentru ca, acum, să aflu această neagră veste. Încerc, așadar, să dedic memoriei domniei sale acest cuvânt cernit pe care nu am cum să îl închei decât murmurând aceste versuri din ,,Cantilena’’ lui Tudor Arghezi: „Măritule, blajinule, tu poți/Să mi-i ucizi în parte, ca eu să-i plâng pe toți”.
Citește pe Antena3.ro
