Ghicitul bugetului în zaţul PIB-ului

România s-a angajat în faţa miniştrilor de Finanţe reuniţi în cadrul Ecofin să reducă deficitul bugetar la 2% din PIB anul acesta. Din păcate, Comisia Europeană a anunţat, luni, că estimările sale pentru România indică un deficit bugetar în urcare la 7,5% din PIB în 2009, de la 5,25% în 2008.

Să fie vorba de nişte calcule eronate ale Executivului de la Bruxelles? Nu, din moment ce preşedintele Băsescu recunoaşte că deficitul bugetar evaluat de UE e “corect” în baza legilor existente. Atunci de unde provine diferenţa dintre 2% şi 7,5% din PIB deficit bugetar? După toate probabilităţile, dintr-o estimare fantezistă a veniturilor bugetare.

A devenit din ce în ce mai limpede că ieşirea din situaţia dificilă actuală se poate realiza fie pe seama restructurării unor active deţinute de stat, care apoi să fie vândute unor investitori străini, fie pe baza unor credite externe. Şi mai mult ca sigur că au existat deja contacte cu Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, FMI sau Banca Mondială în vederea obţinerii unor linii de împrumut. Numai că finanţatorii ne-au spus probabil că mai întâi trebuie să vadă bugetul, care doar dacă-i convinge că e sustenabil ne vor da şi banii ceruţi. Ministrul Finanţelor, Gheorghe Pogea, a încercat să elaboreze un proiect de buget auster într-o perioadă cât mai scurtă de timp, dar, pe fondul cvasiblocajului văzut pe piaţa creditului şi a arieratelor statului către agenţii economici, veniturile bugetare sunt în momentul de faţă impredictibile.

Cu un astfel de buget, Comisia Europeană sau FMI ne vor recomanda probabil să nu cheltuim până nu vedem ce încasăm şi abia apoi, când vom avea certitudini în legătură cu veniturile, să venim la ei după bani. În timpul acesta – cu sume subţiri încasate sub formă de impozite de la companii şi pieţe externe de capital închise –, statul român stă practic la mâna pieţei bancare interne. O piaţă pe care Guvernul plăteşte dobânzi de maximum 14,25%, în situaţia în care se văd bănci care oferă 25% pentru resurse, ceea ce nu permite statului să atragă întreaga sumă ce o datorează sectorului privat. Găsindu-se într-o gaură de cash-flow din pricina debitelor statului şi fără să o poată acoperi la dobânzile înalte cerute pe piaţa bancară, antreprenorii nu generează “business”, şi atunci nu plătesc impozite, iar statul, la rândul său, se pomeneşte că nu are venituri.

Soluţia de ieşire din acest cerc vicios este duală. Pe de o parte, băncile ce plătesc acum dobânzi de 25% trebuie constrânse să fie capitalizate de acţionarii lor. Pe de alta, e necesar ca statul să achite dobânda pieţei, să atragă întreaga sumă de care are nevoie şi să-şi stingă astfel datoria către sectorul privat. Ulterior, când companiile îşi vor relua activitatea, în paralel cu reducerea presiunii asupra lichidităţii din partea unor bănci, Guvernul va avea şi certitudini în privinţa încasării veniturilor. Ba mai mult, la costuri în scădere cu împrumuturile, sectorul privat şi-ar putea permite să ceară de la bănci credite pentru capital de lucru, ceea ce va face ca activitatea firmelor să se apropie mai mult de normalitate.

Ca să rezum situaţia actuală, România se confruntă cu o problemă de debalansare a lichidităţii ce afectează deopotrivă agenţii economici şi statul. În lipsă de lichidităţi, companiile nu generează afaceri, nu plătesc impozite şi statul nu este în măsură să spună Comisiei Europene şi FMI pe ce venituri bugetare se bazează. Iar în absenţa “girului” unor astfel de instituţii în faţa capitalului străin, moneda naţională rămâne sub presiune. Este evident că pisica trebuie ruptă de undeva şi probabil punctul unde trebuie pus degetul pe rană e piaţa interbancară.