Iluzia banilor ieftini

Rata anuală a inflaţiei a fost în septembrie mult sub 5%, cea mai recentă prognoză a băncii centrale indicând, pentru finalul anului, un nivel în jurul a 4%, declara în octombrie 2009 guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Iar viceguvernatorul Cristian Popa spunea în noiembrie că decizia de a menţine dobânda la 8% a avut în vedere încadrarea inflaţiei în ţinta stabilită: "Avem o persistenţă a inflaţiei de care trebuie să ţinem seama.

Nu am vrut să riscăm o ratare a ţintei". În cele din urmă, ţinta a fost ratată, iar oficialii băncii centrale au dat vina pe majorarea accizelor, în loc să admită că inflaţia este un fenomen monetar şi că, dacă dobânzile s-ar fi plasat la un nivel adecvat, n-ar fi existat vreo problemă cu apărarea obiectivului.

Probabil că ideea menţinerii dobânzilor la niveluri înalte sună neobişnuit, când toată lumea discută de necesitatea reducerii lor, dar e bine de ştiut că revista Săptămâna Financiară a anticipat încă de la jumătatea anului trecut reinflamarea inflaţiei. Publicaţia avertiza că utilizarea rezervelor minime obligatorii pentru finanţarea indirectă a deficitului bugetar va întrerupe trendul dezinflaţionist.

Asta pentru că intrarea în circulaţie a acestor rezerve - constituite cu scopul declarat de a păstra inactivă o parte a masei băneşti pentru nu genera inflaţie - nu poate duce la altceva.

Iar publicaţia continua spunând că ieftinirea banilor îi va da Guvernului posibilitatea să cheltuiască, cu riscul să nu respecte condiţionalităţile din acordul cu FMI, în special pe cea legată de aducerea inflaţiei la 4,5% la finele anului 2009. Subliniind că dacă dobânda-cheie va scădea la 7,5%, pentru ca BNR să fie constrânsă ulterior să o readucă la 10%, înseamnă că, pe lângă Executiv, îşi va pierde credibilitatea şi una dintre puţinele instituţii din România care mai au aşa ceva: banca centrală.

Reiterând ideea că punerea în circulaţie a unei mase monetare din afara ciclului economic, respectiv rezervele minime obligatorii, necesită o primă de risc suplimentară, adică menţinerea dobânzilor la niveluri înalte.

Din păcate, Săptămâna Financiară a spus, ea a auzit. Politicienii s-au minunat mai departe de ce are România cele mai mari dobânzi din UE, punând presiune pe banca centrala. Degeaba li s-a explicat că noi ne batem cu inflaţia - creşterea preţurilor, nu precum ceilalţi cu deflaţia - scăderea preţurilor, şi că România e campioană comunitară la creşterea anuală a preţurilor de consum. Că singurul efect al relaxării politicii monetare va fi mărirea marjelor băncilor, astfel încât instituţiile financiare să-şi procure rapid lichiditate...

Dar, în fine, dacă oamenii politici au refuzat constant să ţină cont de postulatul că o inflaţie scăzută şi stabilă reprezintă cea mai bună contribuţie pe care politica monetară o poate aduce pentru susţinerea creşterii economice şi crearea de noi locuri de muncă, nu rămâne decât să culeagă ceea ce au semănat. În locul unei singure probleme au apărut trei. Atunci când inflaţia, stagnarea sau recesiunea economiei, precum şi şomajul survin concomitent, acestea sunt semne de stagflaţie, iar fenomenul are, în principal, cauze monetare.

E limpede că Guvernul nu are nici un plan pentru 2010 şi că merge la ghici pe mâna BNR, care încearcă să vadă dacă se dezmorţeşte creditarea la vreun nivel al dobânzii de politică monetară. Şi anul acesta mai merge să ai recesiune şi un orizont impredictibil, dar, din 2012, economia trebuie să genereze o creştere anuală de 8,3% pentru ca Fiscul să colecteze veniturile bugetare necesare achitării împrumuturilor externe.

Fapt, de altfel, aproape imposibil de realizat. România a avut sporadic astfel de creşteri, care au venit pe fondul unor fluxuri investiţionale fără precedent, deci în cu totul altă conjunctură.