Imposibila maturizare a politicii

Sarcina esenţială a politicii constă în a face tot ceea ce este necesar pentru ca România şi românii să existe şi să trăiască în condiţii normale. Într-un stat democratic, cu o economie naţională integrată în piaţa europeană şi cea globală, normalitatea este imposibil de atins dacă politica se epuizează în conflicte iraţionale, ilogice şi imposibil de gestionat. Dar poate cea mai clară dovadă a acestei realităţi politice este aruncarea imaginii şi credibilităţii României în lume în prăpastia în care se află în prezent. Normalitatea de care avem atâta nevoie înseamnă şi independenţa, dar şi funcţionarea corectă a justiţiei. Una (independenţa) şi alta (imparţialitatea în aplicarea legii) nu trebuie nicicând să se despartă pentru că atunci când se despart niciuna dintre ele nu mai e adevărată. Uşurinţa cu care politicieni români aruncă cu noroi şi gunoi în România nu e altceva decât imaturitatea absolut condamnabilă în care ei se află în politică. Aşa se face că ne aflăm, noi ca ţară, noi ca popor, puşi la zid de rapoarte şi aprecieri ale Comisiei Europene sau ale presei internaţionale. Nicicând, după Revoluţie, sub nicio formă, nu s-a aflat România sub o atât de scăzută şi totodată nemeritată imagine, de ţară incapabilă de a fi europeană, de politică incapabilă să regleze bunul mers al ţării.
   
Trăim sub imperiul epuizării gândirii creatoare, a sleirii imaginaţiei optimiste, a abuzului de psihologie cinică a puterii.
   
Exerciţiul preşedintelui României e un fel de cămătărie de vorbe şi sărăcie de gândire. Nu aduc o critică, ci exprim o dezamăgire...Chiar putem să credem că alţii ne vor rezolva problemele, neajunsurile, deficienţele şi ne vor corecta greşelile în timp ce noi vom privi cu suspiciune starea noastră naţională? Într-adevăr sunt întrebări chinuitoare care n-ar trebui să fie retorice, ci să ne oblige la judecată matură şi analiză imparţială. Pe cine a răsplătit libertatea atât de greu cucerită? Comunismul, născut împotriva nedreptăţii, s-a dovedit principial lipsit de orice suport moral al libertăţii şi a generat imediat alte nedreptăţi şi mai flagrante. Dar nedreptăţile şi incompetenţa în care ne zbatem azi în sarcina cui să le punem? Dostoievski spunea că “taina existenţei umane nu constă în a trăi ci a şti pentru ce trăieşti”. De ce logica reală şi clară a românilor se izbeşte necontenit de schemele preconcepute, ineficiente, abuzive ale sistemului de funcţionare al societăţii? Acest sistem nu e condamnat să fie aşa. El e lăsat să fie aşa de politică şi de politici imature, lipsite de curaj, lipsite de valori morale indispensabile. E timpul, posibil, al iubirii de ţară, de libertate şi de lucrul bine făcut.