Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu-mi place să fiu departe, dar trebuie să recunosc că, uneori, distanţele fac bine, vindecă discret rănile deschise, pe care nu avem puterea să ni le asumăm, pe care le ascundem cât putem de bine de ochii tuturora. Pe mine, depărtarea aceasta mă ajută să-mi văd viaţa în ansamblu, să privesc cumva dinafară povestea mea şi a celor dragi şi să-mi caut un loc potrivit în filele unei supravieţuiri pe care, câteodată, o resping şi o consider inutilă.
Mi-e dor de casă, mi-e dor de familie, de prieteni, de colegi, de profesorii de la liceu şi de la facultate, de oraşul meu zgomotos şi previzibil, dar lumina cerului, aici, la Lisabona, seamănă bine cu un albastru pe care-l ştiu de când eram mică. Am întâlnit câţiva români, mulţi dintre ei nu mă cunosc şi asta mă avantajează. Am libertatea să îi las să mi se arate aşa cum sunt, fără să-şi pună problema că misterul personalităţilor lor ar putea fi deranjat de indiscreţia mea, uneori explicabilă.
În zona comercială a oraşului, pe o stradă unde turiştii se înghesuie să-şi expună plăcerea de a descoperi necunoscutul, cântă nişte lăutari români. Sunt cinci, parcă. M-au prins şi pe mine pe acolo, în timp ce răsfoiam rapid ziarul, într-o pauză dintre cursuri. Au cântat frumos, foarte frumos, şi au început să vină de la masă la masă, aşteptând un semn onest de mulţumire de la noi, spectatori spontani ai spectacolului lor. Nu ştiu cum, dar şi-au dat seama că sunt româncă şi m-au salutat, în limba noastră, cu bună-creştere şi bucurie. Nu m-am putut abţine şi i-am întrebat de unde sunt. "De la Buzău", a răspuns un domn mai în vârstă, care părea liderul grupului. I-am privit depărtându-se, cu mers greoi, vorbind tot româneşte. Mi-au strigat să am grijă la hoţii de buzunare. Le-am urat succes, mi-au mulţumit. M-au asigurat că sunt băieţi cinstiţi, că nu fac rău nimănui, ci vor doar să-şi câştige pâinea şi să poată trăi în condiţii normale. Nu ştiu de ce au ales Lisabona, dar bănuiesc de ce au decis să plece din ţară. Probabil le e şi lor dor, cum îmi e şi mie, doar că tristeţea lor e şi mai mare, pentru că sunt aici şi nu ştiu când se vor mai întoarce acasă. Nu fură, nu comit alte infracţiuni, sunt respectuoşi, cântă seară de seară, în aceeaşi zonă comercială, unde speră să găsească oameni ceva mai norocoşi, care să le poate sări în ajutor.
La Sintra, săptămâna trecută, am întâlnit o fată, tot româncă, din Republica Moldova. Doar că nu a vrut să se vadă că ştie româneşte, s-a ascuns în spatele unei ruse stâlcite, care nici pe ea nu o convingea, după ce a aflat de unde sunt. Nu mi-a plăcut atitudinea ei, dar mi-a fost milă, parcă era pierdută într-o realitate stranie, lupta să-şi asume un neadevăr, ca să-şi mascheze fragilitatea. Am văzut-o privind în jos cu tristeţe, furându-ne din aer muzicalitatea vorbelor, fără să aibă curajul să ne răspundă la salut. Probabil, singurătatea ei e şi mai mare decât singurătatea mea. Îi lipseşte forţa de a fi ea însăşi, se complică în situaţii de viaţă simple.
La facultate am o colegă, tot din Republica Moldova, cu care vorbesc, din fericire, în limba noastră. Mă uit la ea şi îmi amintesc de lacrimile tatei, din momentele în care se emoţiona, de dor de Basarabia, pe care a iubit-o şi a apărat-o atât de mult. Ne face bine amândurora să ne regăsim pe coridoarele luminoase ale Facultăţii de Litere. Ea e aici de câţiva ani, e cu toată familia, practic şi-a schimbat cu totul stilul de viaţă, iar mentalitatea portugheză şi-a pus amprenta în felul ei de a vedea lumea şi de a concepe viitorul. Nu ştiu ce va face în anii care vin, dar sper că îi va fi bine, oriunde s-ar afla. Mi-e greu să compar, dar cred că nenorocul ei a fost şi mai mare decât al meu. Ea nu a avut niciodată o viaţă stabilă, a trebuit să se redescopere, într-o străinătate despre care nu ştia absolut nimic, între oameni care o priveau cu neîncredere, în necunoscutul unei părţi speciale de continent.
Au trecut deja două luni de când sunt plecată. Ceea ce văd mă îmbogăţeşte spiritual şi mă întăreşte emoţional. Chiar dacă sunt zile în care mi-e greu să respir, de atâta dor de ai mei, e o şansă mare să fiu martorul acestor schiţe de destin, pe care, chiar dacă nu le înţeleg până la capăt, le aşez cu grijă în tabloul provizoratului pe care-l trăiesc, din respect şi curiozitate faţă de fenomenul numit viaţă, fenomen pe care cu toţii îl iubim şi-l renegăm, mereu cu sinceritate.
Citește pe Antena3.ro
