În timpul liber, martor

Nu-mi place să fiu departe, dar trebuie să recunosc că, uneori, distanţele fac bine, vindecă discret rănile des­chise, pe care nu avem puterea să ni le asumăm, pe care le ascundem cât pu­tem de bine de ochii tuturora. Pe mine, depărtarea aceasta mă ajută să-mi văd viaţa în ansamblu, să pri­vesc cumva dinafară povestea mea şi a celor dragi şi să-mi caut un loc po­­tri­vit în filele unei supravieţuiri pe care, câteodată, o resping şi o consider inutilă.

Mi-e dor de casă, mi-e dor de fa­mi­­­l­ie, de prieteni, de colegi, de profesorii de la liceu şi de la facultate, de ora­­şul meu zgomotos şi previzibil, dar lumina cerului, aici, la Lisabona, sea­mănă bine cu un albastru pe care-l ştiu de când eram mică. Am întâlnit câţiva români, mulţi dintre ei nu mă cu­nosc şi asta mă avantajează. Am li­bertatea să îi las să mi se arate aşa cum sunt, fără să-şi pună problema că misterul personalităţilor lor ar putea fi deranjat de indiscreţia mea, uneori explicabilă.

În zona comercială a oraşului, pe o stradă unde turiştii se înghesuie să-şi expună plăcerea de a descoperi ne­cu­noscutul, cântă nişte lăutari ro­mâni. Sunt cinci, parcă. M-au prins şi pe mine pe acolo, în timp ce răs­fo­iam rapid ziarul, într-o pauză dintre cursuri. Au cântat frumos, foarte frumos, şi au început să vină de la masă la masă, aşteptând un semn onest de mul­ţumire de la noi, spectatori spontani ai spectacolului lor. Nu ştiu cum, dar şi-au dat seama că sunt româncă şi m-au salutat, în limba noastră, cu bună-creştere şi bucurie. Nu m-am pu­tut abţine şi i-am întrebat de unde sunt. "De la Buzău", a răspuns un domn mai în vârstă, care părea liderul gru­pului. I-am privit depărtându-se, cu mers greoi, vorbind tot româneşte. Mi-au strigat să am grijă la hoţii de bu­zu­nare. Le-am urat succes, mi-au mul­ţu­mit. M-au asigurat că sunt bă­ieţi cinstiţi, că nu fac rău nimănui, ci vor doar să-şi câştige pâinea şi să poa­tă trăi în condiţii normale. Nu ştiu de ce au ales Lisabona, dar bănuiesc de ce au decis să plece din ţară. Pro­ba­­­bil le e şi lor dor, cum îmi e şi mie, doar că tristeţea lor e şi mai mare, pentru că sunt aici şi nu ştiu când se vor mai întoarce acasă. Nu fură, nu co­­mit alte infracţiuni, sunt respectuoşi, cântă seară de seară, în aceeaşi zo­nă comercială, unde speră să gă­seas­că oameni ceva mai norocoşi, care să le poate sări în ajutor.

La Sintra, săptămâna trecută, am în­tâlnit o fată, tot româncă, din Re­pu­bli­ca Moldova. Doar că nu a vrut să se vadă că ştie româneşte, s-a ascuns în spatele unei ruse stâlcite, care nici pe ea nu o convingea, după ce a aflat de unde sunt. Nu mi-a plăcut atitu­di­nea ei, dar mi-a fost milă, parcă era pier­dută într-o realitate stranie, lupta să-şi asume un neadevăr, ca să-şi mas­cheze fragilitatea. Am văzut-o pri­vind în jos cu tristeţe, furându-ne din aer muzicalitatea vorbelor, fără să ai­bă curajul să ne răspundă la salut. Pro­babil, singurătatea ei e şi mai mare de­cât singurătatea mea. Îi lipseşte for­ţa de a fi ea însăşi, se complică în si­tu­a­ţii de viaţă simple.

La facultate am o colegă, tot din Re­publica Moldova, cu care vorbesc, din fericire, în limba noastră. Mă uit la ea şi îmi amintesc de lacrimile tatei, din momentele în care se emoţiona, de dor de Basarabia, pe care a iubit-o şi a apărat-o atât de mult. Ne face bi­­ne amândurora să ne regăsim pe co­­­ridoarele luminoase ale Facultăţii de Litere. Ea e aici de câţiva ani, e cu toa­­tă familia, practic şi-a schimbat cu totul stilul de viaţă, iar mentalita­tea portugheză şi-a pus amprenta în fe­­lul ei de a vedea lumea şi de a con­ce­pe viitorul. Nu ştiu ce va face în anii care vin, dar sper că îi va fi bine, ori­un­de s-ar afla. Mi-e greu să compar, dar cred că nenorocul ei a fost şi mai mare decât al meu. Ea nu a avut niciodată o viaţă stabilă, a trebuit să se redescopere, într-o străinătate des­pre care nu ştia absolut nimic, în­tre oa­meni care o priveau cu neîncre­dere, în necunoscutul unei părţi spe­ci­ale de continent.

Au trecut deja două luni de când sunt plecată. Ceea ce văd mă îm­bo­gă­ţeşte spiritual şi mă întăreşte emo­ţi­­o­­nal. Chiar dacă sunt zile în care mi-e greu să respir, de atâta dor de ai mei, e o şansă mare să fiu martorul aces­tor schiţe de destin, pe care, chiar dacă nu le înţeleg până la capăt, le aşez cu grijă în tabloul provizoratului pe care-l trăiesc, din respect şi cu­ri­­o­­zitate faţă de fenomenul numit via­­ţă, fenomen pe care cu toţii îl iu­bim şi-l renegăm, mereu cu sinceritate.