x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Întrebarea terapeutică: ”eu iubesc”?

2
Autor: Maria Timuc 10 Apr 2014 - 14:08
”Două minți limpezi n-au motiv, eu zic/Să nu se poată însoți. Iubirea/Nu e iubire când se rupe din nimic/Ori o trădare-i strică împlinirea./O, nu! Ea-i semnul veșnic neclintit./Nescuturat de nici o vijelie,/E stea oricărui vas ce-a rătăcit/Și doar de înălțimea ei mai știe./Iubirea nu-i al vremii măscărici./Ea-i seceră obraz și buze, dar/O dragoste nu trece-n ore nici/În ani, până la ultimul hotar./Greșeală-n tot ce-am zis de mi se-arată,/N-am scris și nimeni n-a iubit vreodată”(William Shakespeare; Sonetul CXVI – traducere în limba română de Horia Gârbea, publicat în Revista ”România Literară” din 4 aprilie 2014).

Iată un sonet pe care l-aș numi ”testamentar” , căci Shakespeare dezvăluie în el că forța coordonatoare a vieții este ”iubirea”, de la înălțimea căreia trebuie privită viața în întregime. Sonetul de mai sus, tradus cu sensibilitate de Horia Gârbea, este – în fapt – o definiție pe care Shakespeare i-a dat-o iubirii și o dezvăluire a tainei care a făcut din el, prin tot ce a scris, ”un nemuritor”; iubirea(”Greșeală-n tot ce-am zis de mi se-arată/N-am scris și nimeni n-a iubit vreodată”, iată cât de grav, de apăsat sublinia Shakespeare credința sa absolută în iubire). Definiția pe care o regăsim în acest sonet este tulburătoare, căci surprinde, deoptrivă natura continuă și indestructibilă a iubirii, cât și formele precise de manifestare ale iubirii în viața de zi cu zi. O interpretare simplă, pe puncte(ceea ce voi și face acum), ar transforma sonetul lui Shakespeare în câteva afirmații pline de înțelepciune: 1) Dacă iubirea este prezentă în experiența imediată a vieții, ne putem înțelege cu oricine, putem comunica și nu avem pricini de conflict vreodată. Deci, conflictul și toate trăirile de suferință trădează absența iubirii(”Două minți limpezi n-au motiv, eu zic/Să nu se poată însoți”). 2) Nu există pe lume nici un motiv destul de bun pentru a ne despărți de un om iubit. Nici măcar trădarea nu-i un motiv și dacă trădarea nu-i, atunci singurul motiv pentru care renuțăm la un om iubit ar fi doar absența iubirii, spunea atât de minunat marele scriitor. 3) Iubirea este călăuza vieții. 4) Privește toate lucrurile vieții tale de la înălțimea iubirii și atunci tot ce vei vedea și tot ce vei face va prinde gustul, mireasma și forța extraordinară a iubirii. 5) Iubirea e o stare de conștiință, care nu se supune legilor materiale(”Iubirea nu-i al vremii măscărici”, iată!) și de aceea ea nu poate să dispară ”în ore sau în ani”. 6) Dacă-n manifestările noastre omenești pierdem ochii frumoși ai dragostei din noi înșine, nu iubim. Nimic nu poate distruge iubirea.7) Dacă trecem prin această lume cu iubire și punem trăirea noastră în tot ce facem, faptele noastre capătă chipul nemuritor al iubirii, iar Shakespeare este dovada vie a transcendeței pe care o realizat-o opera sa, izvorâtă din iubire. La fel, continuă să trăiască orice facem și noi cu dragoste.
Pe mine m-a tulburat conținutul acestui sonet, căci el te îmbie să te întrebi: oare eu am iubit vreodată, oare iubesc cu adevărat, oare lumina acestei iubiri este prezentă în viața mea, în sufletul meu, în manifestările mele obișnuite? Există în viața mea măcar o singură ființă căreia i-am iertat totul, orice ar fi fost, a rezistat dragostea din inima mea în fața provocărilor, a obstacolelor, a durerilor pe care mi le-a pricinuit? Fac eu cu dragoste tot ce fac, îmi iubesc slujba, copiii, părinții, iubita/iubitul? Sunt în stare să păstrez dragostea în mine, orice mi-ar face un altul? Cu alte cuvinte, întrebarea terapeutică, întrebarea esențială, ce decurge din sonetul minunat al lui Shakespeare(marii scriitori au fost în esență și mari psihologi!), este simplă, precisă și necesită răspunsuri la fel de sincere, chiar dacă s-ar putea să ne doară teribil propria sinceritate: Eu iubesc? Asta-i întrebarea; am iubit eu până acum? Și acolo unde ne-am găsit în golul de manifestare al iubirii, ne putem corecta. Putem ierta. Putem înțelege orice s-ar fi întâmplat. Putem privi cu iubire către tot ce înseamnă viață, așa încât dragostea noastră pentru viața în sine și pentru toate formele ei de manifestare ( atât de profund iraționale uneori, iraționale tocmai pentru că sunt lipsite de lumina călăuzitoare a dragostei) să devină o realitate. Să privim într-o zi întreaga existență de la înălțimea iubirii e – aș spune – expresia întrupată a vindecării ființei, e victoria divinului din noi în lupta cu omenescul din noi, căci numai iubirea – divină în esență – poate ierta, înțelege și vindeca eroarea omenească, cea de care nimeni nu-i scăpat și pentru care toți avem nevoie să fim iertați! Iar iertarea ne-o vor da întotdeauna doar cei care ne iubesc, cum și noi îi vom ierta pe aceia pe care chiar îi iubim! Și numai iubind, iertăm...Iată de ce-i terapeutică întrebarea ”eu iubesc?”
 

Serviciul de email marketing furnizat de