Întrebări despre necuprinsul din noi

Îmi este greu să spun dacă Maria Timuc a avut în minte versurile capodoperei lui Al.Phillippide „Căutătorul”, dar, cu siguranţă, acestea se potrivesc de minune noii sale cărţi:„Paşi către tine însuţi. Vindecarea cauzală”(*):„Şi când din lungi peregrinări/Te-ntorci pe căi de raze şi de unde/În lumea dinăuntru, a inimii profunde,/Tot mai găseşti acolo întrebări”.

Fapt, poate, neaşteptat, deşi multe dintre eseurile reunite în volum au apărut de-a lungul anilor în „Jurnalul Naţional”sau în alte publicaţii, acestea se integrează şi se susţin într-o demonstraţie fluentă, consistentă şi captivantă. Împrejurarea se explică prin aceea că autoarea a avut o reprezentare aprofundată, temeinic articulată, asupra ţintelor demersului său, ca şi asupra căilor pe care trebuie să le străbată pentru a ajunge la adevărurile necuprinsului din suflete şi din gânduri. Maria Timuc pornind chiar de la tainele „Eu”-lui său:„Căutând şi scormonind existenţa pentru mine însămi, am găsit că ceea ce a fost bun pentru mine e bun şi pentru alţi oameni. Ce am înţeles pentru mine şi mi-a fost de ajutor, e bun şi e de ajutor şi pentru ceilalţi”.

Am face,însă, o mare greşeală dacă am lua cartea Mariei Timuc doar ca pe un reţetar cu pretenţii miraculoase numai bun pentru gusturile frivole, mondene. Dimpotrivă, cartea aceasta este un îndrumar, alcătuit cu înţelepciune şi sensibilitate anume pentru a-i ajuta pe cei care s-au angajat în aventura cunoaşterii de sine:„În căutarea mea- scrie Maria Timuc- am descoperit puterea ideilor de a corecta conştiinţa, de a modifica instantaneu starea de spirit, respectiv energia, sistemul mintal, emoţional şi, adesea, acţiunile fiinţei.”

Care ar fi aceste idei vindecătoare şi care ar fi acele idei toxice de care trebuie să ne despărţim? Prima şi cea mai frumoasă idee este (se poate, oare, altfel?) iubirea „ca stare a fiinţei”, iubirea care „te aşteaptă neliniştită dincolo de intelect. Ea se piteşte profund, înălţător şi fastuos, dar într-o smerită şi caldă tăcere, dincolo de tot ce te interesează în mod obişnuit. Ea-i dincolo de minte, de emoţii, de relaţii, de bani, de lucruri, de toate cele pe care le cunoşti ca părţi ale existenţei tale”.

Însemnă acest „dincolo de” o pledoarie pentru individualism, pentru retragerea în sine sau, mai rău pentru abandonarea „Eu”-lui ca prizonier au egoismului şi al indiferenţei pentru tot ceea ce nu ţine strict de interesul meschin, de ordin material sau pecuniar al individului? Nicidecum! Maria Timuc înţelege această dominantă morală şi sufletească a iubirii ca pe o condiţie esenţială a solidarităţii, a convergenţei spiritelor, iar cuvântul magic menit să readucă individualităţile pe făgaşul drept al deschiderii către ceilalţi este şi rămâne cuvântul „împreună”:„<>cu altul înseamnă să mergi cu el, în aceeaşi direcţie, în acelaşi timp şi spre aceeaşi destinaţie! Să mergi cu altul în gând, în sentiment şi-n faptă te face<> cu celălalt”.

Adevăruri pe care, din păcate, realitatea noastră cotidiană le sfidează brutal şi tinde, nu o dată, să le transforme în naive utopii. De aceea, Maria Timuc nu ezită să pună degetul pe rană, să numească şi câteva dintre maladiile sufleteşti ale acestor vremi, maladii care afectează personalitatea, condiţia umană însăşi. Sagace şi sugestivă mi s-a părut distincţia pe care autoarea o face între „iubirea de sine şi egoism” citând următorul raţionament simptomatic:„Nu mă iubesc pe mine în interior, nu mă simt iubită, nimeni nu mă iubeşte, aşa că smulg un strop de plăcere, mă îngrijesc excesiv şi cheltuiesc fără cap ca-mi ascund mie că sunt nefericit”.

În consecvenţa acestei demonstraţii, Maria Timuc numeşte şi un alt simptom al alterării sau, aş spune mai direct, al alienării fiinţei umane: agresivitatea. Şi nu doar că îl numeşte şi îi descrie simptomele, ci îi detectează şi cauza:„Surse stării de rău, din care se naşte agresivitatea, e întotdeauna o alegere la nivelul percepţiei şi al reacţiei. Neînţelegerea conceptului de <>, neînţelegerea faptului că suntem liberi să alegem, dar că şi ceilalţi au la fel de bine libertate ca şi noi, ne duce în eroare şi ne îmbie să ne menţinem agresivitatea, în speranţa absurdă că alţii sunt de vină pentru că noi suntem agresivi”.

Ar fi, însă, o mare greşeală dacă, după ce a citit aceste pagini de analiză lucidă şi de necesar exerciţiu de a ne scoborî până în adâncurile fiinţei pentru a afla, acolo, cauzele răului ca şi temeiurile vindecării, cineva să se aştept la soluţii miraculoase. Lucru cu totul străin de adevăratele mobiluri sufleteşti ale autoarei. Dimpotrivă, Maria Timuc nu vrea să prescrie reţete; în schimb ea sugerează câteva căi pe care le consideră necesare în acest demers terapeutic. Dintre care, credinţa în Dumnezeu este condiţia esenţială şi suprema axiomă morală relevată în povestirea despre „Nastratin şi ciotul lui Dumnezeu”.

Se spune, aşadar, că Nastratin a căzut într-o apă învolburată din care nu părea să aibă scăpare. A înălţat el rugă către Dumnezeu şi atunci a ajuns la un ciot de care s-a agăţat şi s-a salvat. Văzându-se teafăr, Nastratin a zis:„Vezi, Doamne, că m-am descurcat şi fără tine?” Nici nu a terminat de spus vorbele astea că un alt val năprasnic i-a smuls ciotul, iar Nastratin a strigat cu disperare: „Doamne, tu nu mai ştii de glumă?”

„Întocmai ca Nastratin facem şi noi”- tălmăceşte Maria Timuc povestirea. „Cu toţii suntem înconjuraţi de fiinţe care au venit la vreme şi în locul în care eram tocmai noi, cum toţi putem ajunge la timpul şi la locul potrivit pentru a-i fi < altuia. Fiecare fiinţă prezentă în viaţa noastră are un rol: să fim atenţi la ceea ce ne aduce Dumnezeu în faţă, căci omul, fiinţa sau situaţia prezentă ascund un dar. Poate nu-i chiar ceea ce ne dorim întotdeauna, dar se poate să fie ceea ce avem nevoie pe moment. Să fim conştienţi şi să ţinem bine de <> pe care ni l-a adus curentul existenţei, căci prin el, Dumnezeu nevăzut dar şi manifest în acelaşi timp, ne duce totdeauna la mal!”

Psiholog, ca formaţie, dovedind o aparte înzestrare pentru poezie, proză, eseistică şi( bineînţeles!) pentru publicistică, Maria Timuc este, după cum scrie Dumitru Constantin Dulcan în eseul care deschide cartea, „o angelic inspirată”.

„Paşi către tine însuţi. Vindecarea cauzală” este un admirabil Fir al Ariadnei pentru rătăcitorii prin labirintul întrebărilor despre necuprinsul din noi.