Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De aproape două mii de ani, creștinii aduc în actualitate Evangheliile și celebrează un eveniment unic în istorie, care s-a petrecut la Ierusalim. La Paști se sărbătorește învierea lui Iisus din Nazaret, recunoscut ca Mântuitor al umanității.
Învierea a schimbat conceperea lumii. Ea a indus o credință, iar această credință a favorizat cunoștințe. În mediul acestora trăim și astăzi. Istoria confirmă că Învierea, credința și cunoștințele prezintă o legătură lăuntrică. O pun în relief evocând date la zi ale învierii (1), apoi credința ce s-a format (2) și pragurile devenite posibile (3). Rezum, în încheiere, relația credință-cunoștință de azi (4). Convingerea mea este că religia presupune consecințe în felul de a fi al oamenilor și că nu este cultură propriu-zisă când se ignoră tradiții religioase.
1. În jurul Învierii lui Iisus Hristos s-a scris imens. Am parcurs cu o alte ocazii literatura iisusologică (Andrei Marga, Religia în era globalizării, 2005; Theologia Hodje, 2010 etc.), încât aici mă opresc doar la patru reconstituiri mai noi, cu substanță rațională. Una este a unui arheolog, alta, a unui istoric, a treia, a unui cercetător, și a patra, a unui teolog.
Încep cu lucrarea ce a rezultat din cercetarea, vreme de douăzeci și cinci de ani, a ultimelor zile din viața pământească a lui Iisus (Shimon Gibson, The Final Days of Jesus, 2009). Cartea descrie, cu probe arheologice și scripturale, ceea ce s-a petrecut după Crucificare. În seara zilei de sâmbătă, dinaintea Pesahului, după cum spune Evanghelia după Petru (9, 36; 13, 56), cerul s-a deschis, iar doi oameni au coborât în mormântul în care fusese depus Iisus, oferit de Josif din Arimatia. Soldații romani au văzut ieșind din mormânt trei oameni și l-au înștiințat pe Pilat. Nu se știe de ce, acesta ar fi ordonat să se ascundă faptul. Duminică dimineața, cei care au venit la mormânt au observat că acesta era gol. S-au formulat ipoteze – că Iisus ar fi fost răpit de discipoli sau că ar fi fost scos din moarte cu un tratament special. Aceste ipoteze au căzut, căci Pilat stabilise o gardă la mormânt. Concluzia: „arheologia și istoria nu pot dovedi sau infirma posibilitatea ca trupul lui Isus să fi fost furat de persoane necunoscute, dar aceasta ține de speculație. În realitate, nu există o altă explicație istorică pentru mormântul gol, decât dacă adoptăm o explicație teologică, adică Învierea” (p.165).
Iisusologi de certă calificare au reluat cu noi date cercetarea finalului pământesc al lui Iisus (Jean-Christian Petitfils, Jesus, 2011). Evanghelisul Ioan, confundat frecvent cu alte personalități ale Noului Testament, este identificat acum, cu date precise, drept om de vază, proprietar al casei în care Iisus zăbovea când venea la Ierusalim și în care a avut loc Cina cea de taină, ca și al Grădinii Gethsemani. Era un om care a fost, în virtutea apartenenței la establishmentul iudaic, martor ocular la tot ceea ce s-a petrecut cu Iisus atunci. Precum Nicodim, Ioan era convins că Iisus are dreptate.
Ceea ce ne spun Evanghelia după Ioan, dar și alte surse, trebuie, așadar, luat în seamă. Sunt probe, de pildă, că Pilat însuși a dictat textul de pe cruce, care a fost prezentat în arameană, latină și greacă. În latină, „Jesus nazarenus rex iudaeorum”. După ce Iisus a fost prezentat ca vinovat de „lez-majestate”, Pilat a decis să fie o cruce mai înaltă decât uzual, ca să arate la distanță ce pedepse va da evreilor care se răzvrătesc împotriva stăpânirii romane. Ioan spune că el însuși l-a văzut pe Iisus purtând crucea.
Biologi, antropologi, chimiști au stabilit în zilele noastre, după vestigiile rămase ale crucificării (păstrate acum la Torino, Argenteuil etc.), datele anatomo-fiziologice, efectele supliciului, materialele folosite. Întreg tabloul crucificării (p. 440 și urm.) iese astfel descris mai precis decât în trecut.
Citește pe Antena3.ro
Potrivit Evangheliei după Ioan, Maria Magdalena a fost cea care a fost prima la mormântul gol și și-a amintit promisiunea lui Iisus a învierii în a treia zi. Ea a anunțat lumii victoria lui Iisus asupra morții și, cu aceasta, victoria posibilă a oricărui credincios. Evangheliștii confirmă într-un fel sau altul că „Maria Magdalena a fost primul martor al mormântului gol și al înviatului Iisus. Este primul apostol” (p.23). Ei au consacrat relatarea. O cercetătoare (Susan Haskins , Maria Magdalena. Ihre wahre Geschichte, Bastei Lübbe, Bergisch Gladbach, 2008) a documentat complet ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în acele zile. În orice caz, creștinii din Asia Mică sărbătoreau, la sfârșitul secolului al doilea, Învierea lui Iisus la o săptămână după Pesahul iudeilor.
Teologii cei mai mari ai timpului nostru s-au aplecat din nou asupra Învierii lui Iisus Hristos, căutând să dea tabloul cuprinzător care să includă noile date arheologice, scripturale, istorice. Joseph Ratzinger s-a concentrat asupra întrebării: în ce înțeles a înviat Iisus? „Două delimitări sunt importante. Pe de o parte, Iisus nu s-a întors în existența empirică căreia îi aparține legea morții, ci el trăiește din nou în comunitate cu Dumnezeu, comunitate pentru totdeauna sustrasă morții. Pe de altă parte, este important că întâlnirile cu Înviatul sunt altceva decât evenimente lăuntrice sau experiențe mistice – ele sunt întâlniri reale cu viul, care are în acest fel corp și rămâne corporal” (Joseph Ratzinger,Benedikt XVI Jesus von Nazareth, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2010, Zweiter Teil, p.293). Joseph Ratzinger aplică și aici ideea sa a unor „salturi mutaționale”, echivalente cu pauze în acțiunea legilor cunoscute de științe sau în intervenția altor legi. „Noi am putea să privim Învierea ca pe un salt mutațional (Mutationssprung) în care o nouă dimensiune a vieții, a ființării umane se dezvăluie” (p. 299). Un asemenea „salt” este mereu în mâna atotputernicului Dumnezeu.
2. Discipolii lui Iisus au cultivat promt imaginea Învierii, care s-a transmis lumii printr-o seamă de pași intermediari, astăzi reconstituiți destul de precis de o extraordinară cercetare istorică. Două momente nu au găsit nici astăzi explicație istorică: mormântul gol, cum am arătat, la care se adaugă lansarea în lume, de către creștinii din Antiohia, a „Speranței”, la începutul secolului al doilea.
S-a și spus, pe drept, că ambele țin de „un fenomen unic, pe care istoricul înarmat doar cu știința sa nu-l poate pătrunde. Din acest punct de vedere, Iisus al istoriei, la care au trimis discipolii săi, rămâne o enigmă, un mister insondabil” (Jean-Christian Petitfils, op.cit., p.570). Credința în Iisus s-a format pe fondul credinței lui Iisus începând din acest moment și a căpătat dimensiune planetară. Antiohia a fost o cotitură în istoria lumii – a observat pătrunzător Max Weber!
Cel mai bine a descris trecerea credinței de la discipoli ai lui Iisus, într-o credință universală, Rudolf Bultmann. Vestitul teolog a cercetat cum mesajul Înviatului, urcat la ceruri, a trecut de la un grup de evrei, în lumea greco-romană a timpului (Das Urchristentum. Im Rahmen der antiken Religionen, 1949, Patmos, Dusseldorf, 2000). Acest mesaj a cunoscut el însuși o evoluție, dar a schimbat conceperea lumii.
Anume, dacă la grecii antici individul era înțeles ca un caz al ființării umane, iar aceasta ca un caz al existenței în general, creștinismul, fie el și elenizat, a privit altfel. Pentru creștinism, „a fi om, viața ca viață umană este înțeleasă mereu ca a fi orientat-spre (Aus-sein-auf), ca năzuință-spre, ca o voință” (p.196). Evanghelistul Luca (6, 43-45) ne spune că „din inimă”, în fond din „voință”, vin faptele bune sau rele, iar apostolul Pavel (Romani 7, 15-25) examinează ce avem de făcut pentru ca din „voință” să iasă fapte bune.
Pe acest fundal, s-a impus, la sfârșitul lumii greco-romane, tema „eliberării de rău” – a omului și a lumii. În acest fel, s-a luat distanță de lumea greacă: omul este „rațiune”, dar esența sa este „voința”. S-a luat distanță și de iudaismul timpuriu: „voința” nu mai este lovită de neputință, ca urmare a „păcatului originar”, căci omul poate să câștige bunăvoința lui Dumnezeu.
Creștinismul a venit, astfel, cu „o radicală deschidere spre viitor” (p. 200): oamenii pot primi „grația” din partea lui Dumnezeu în măsura în care își asumă învățătura lui Hristos. Apostolul Pavel arăta că Dumnezeu ne vorbește ca oameni prin Hristos, spre mântuire.
Se spune, pe drept, că odată cu trecerea în Europa, creștinismul a contribuit la a o pune pe direcție nouă. Epistola către romani a lui Pavel este, într-un fel, actul de naștere a culturii europene, după ce Grecia antică și Roma și-au lăsat urmele. Deviza , „cel drept din credință va trăi”(1, 17), a pus în mișcare oamenii. Apostolul Pavel a completat de fiecare dată că „nu desființăm Legea prin credință, ci, dimpotrivă, întărim Legea” (3, 31). Chemarea sa – „așadar, să nu domnească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneți poftelor lui; nici mădularele voastre să nu le puneți în slujba păcatului ca arme ale nedreptății, ci înfățișați-vă lui Dumnezeu ca vii dintre morți, și mădularele voastre ca arme ale dreptății în slujba lui Dumnezeu” (6, 12-14) – a rodit. Creștinismul a deschis perspectiva unei lumi diferite, călăuzită de „iubirea” aproapelui.
3. De la Nietzsche încoace, înțelegerea istoriei s-a schimbat benefic: Europa nu mai este derivată dintr-o singură „tradiţie”, ci din multiple tradiții: „cultură greacă, crescută din elemente tracice, feniciene, elenism, filoelenism al romanilor, imperiu creştin al acestora, creştinism purtător de elemente antice, elemente din care rezultă în cele din urmă nuclee ştiinţifice, din filoelenism rezultă un filosofism: pe cât se crede în ştiinţă este vorba de Europa” (Nietzsche, Nachgelassene Fragmente, 1878). Pe acest curs, s-a ajuns la a identifica patru „moşteniri” ale Europei: „moştenirea greacă”, „moştenirea creştină”, „moştenirea latină”, „moştenirea epocii moderne” (Joseph Kardinal Ratzinger, „Europa – verpflichtendes Erbe für die Christen“, 1988). Astăzi, ne aflăm în mediul acestei argumentări, ce se dovedeşte realistă şi fecundă.
Istoricii cei mai calificați ne spun că până aproape de secolele XI-XIII, când se formează Europa relevantă astăzi, „Ierusalimul constituie centrul. Speranţa şi toate privirile se întorc spre locurile în care Hristos a murit, de unde Hristos a urcat la ceruri” (Georges Duby, L’Europe au Moyen Âge, 1984). În esența ei, Europa a fost indusă de creştinism, care a adus cu sine Dumnezeul unic şi „imensul efort individual pentru a dobândi mântuirea”. Iar creştinismul însuşi a devenit astfel european.
Este de observat, de asemenea, că, „în ansamblu, europenii medievali, catolici şi ortodocşi, la care se vor adăuga protestanţii, au fost apropiaţi puternic unii de alţii prin recunoaşterea şi difuziunea aceloraşi valori iudeo-creştine, fundamente ale unui «Weltanschauung» ce au ajuns până la noi şi impregnează societatea noastră laică”. Până şi în cele mai „laice” evoluţii din Europa, raportarea la revelaţie şi la ordinea divină a rămas temă deschisă până azi.
Se știe bine că dreptul modern european nu poate fi disociat, genetic, de compilarea manuscriselor antichităţii, care a avut ca rezultat Codul Teodosian (438), și de codificarea legislaţiei romane de sub Justinian (529). În mod exact, axarea pe drepturile și libertățile persoanei nu poate fi disociată de reunirea de către Biserică a reglementărilor de drept sub Decretul lui Gracian (1130) şi de comentariile lui Irnerius la Digesta. Cu acest drept canonic a început, de fapt, seria istorică ce a dus la dreptul modern.
Astăzi, istoriile științelor dovedesc că nu putem explica geneza ştiinţei moderne a naturii fără a considera presupoziţia unui univers unitar, regizat de regularităţi, adusă de monoteismul iudeo-creștin. Galilei și Newton au operat cu această presupoziție și au pus bazele fizicii și științelor moderne.
Nu putem explica geneza ştiinţelor sociale moderne, cu inițiativele scoțiene și germane, fără a lua în seamă idealurile dreptăţii, egalităţii, responsabilităţii şi ordinea mai înaltă de care acestea ţin. Ele provin din etica iudaică a dreptăţii şi din etica creştină a iubirii aproapelui.
Chiar naşterea „conştiinţei morale”, înţeleasă drept „conştiinţă normativă” şi având ca suport „tribunalul lăuntric”, nu poate fi explicată fără Vechiul Testament şi Epistola către Romani. Din sursele Bibliei şi-a tras resursele morala modernă.
4. În dezbateri de astăzi, convingerea existenței unei opoziţii ireductibile dintre ştiinţa modernă (care este experimentală, cauzală, nomologică, matematizată) şi religie (care este interpretativă, finalistă, hermeneutică, calitativistă) este împărtășită de mulți. Unii întrețin însă o imagine demult depășită despre cunoaștere. Alții apelează la argumente clasate pentru a apăra opoziţia. Această convingere este, însă, la capătul puterilor.
Desigur că în epoca secularizării există o direcție în științe, viața practică și filosofie a delimitării de religie. Unii cred că motivele religioase ar fi doar subiective și ar fi fost scoase de pe scena vieții.
În realitate, lucrurile stau altfel. Nu numai că aceste motive sunt reprezentate și acum de religii cu conceptualizări proprii și organizare instituțională. Dar ele au pătruns și vin spre noi, inclusiv în opere științifice, filosofice, artistice secularizate în intenție. Înțelegerea de sine a umanității este legată în continuare de tradiții religioase.
Nu este însă posibilă o soluție la dificultățile umanității actuale fără cooperare. Nici pandemia coronavirusului-19 nu se poate depăși fără cooperarea oamenilor, statelor și națiunilor. Iar cooperarea nu se poate atinge fără etica dreptății și iubirii aproapelui. „Osmoza” istorică a filosofiei-științei-religiei (vezi Jürgen Habermas, Auch eine Geschichte der Philosophie,2019) este parte a garanțiilor cooperării. „Osmoza” de astăzi este parte a cooperării însăși. Religia nu este nicidecum doar o credință subiectivă, fatal individuală, ci o viziune argumentată, cu consecințe în comportamente și viața comunității. Iar pentru mințile neaservite ideologiilor mărunte, cunoștințele nu sunt opuse credinței și nu o exclud.
Este de observat că modernitatea nu poate renunța, fără pierderi, la asumpții precum cea a societății ca entitate regizată de valori, cea a vieții publice ca dezbatere a ființelor înzestrate cu conștiință și răspundere, respectiv, cea a unui sens al vieții individuale ce întrece simpla supraviețuire. Originea acestora este în tradiția religioasă. Democrația are origini în această tradiție și nu rezistă în timp fără motivații ce vin din etica reciprocității.
Vederile unui scientism subjugat de metafora „omului fabricat” și, mai nou, mentalitatea, anticipată de Nietzsche, a unor „băiețoi (Bursche)” care, în lipsa culturii, își închipuie că lumea începe cu ei, și care amintesc astăzi de dărâmarea statuilor și atacarea civilității din anii treizeci, nu favorizează viața demnă de oameni. Expansiunea urii și a lovirii celuilalt, abrutizarea și slăbirea democrațiilor sunt efectele lor.
Nu este antidot la acest curs funest fără omul natural, cultivat și reflexiv al conjuncției cunoștinței și credinței. Care nu este, de fapt, decât continuarea clasicei simbioze a științelor, teologiei, filosofiei, într-un umanism devenit reflexiv. (Din Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)
