Keynes redivivus (I)

1. Criza financiară provoacă suferinţă şi fiori în întreaga lume, forţând guvernele să naţionalizeze părţi însemnate ale sectoarelor bancare, iar băncile centrale să injecteze cantităţi imense de lichidităţi în pieţele financiare. Unii s-au grăbit să declare că această criză demonstrează lipsa de viabilitate a capitalismului, iar alţii acuză guvernele de introducerea, de facto, a socialismului. Ambele raţionamente sunt, în opinia mea, greşite.

Libertatea economică şi spiritul antreprenorial, care stau la baza inovaţiilor şi progresului economic, se hrănesc din pieţele libere; lucru indiscutabil şi care explică prăbuşirea, în cele din urmă, a economiilor de tip comunist. Dar este fals să spunem că pieţele libere sunt sinonime cu pieţele nereglementate, cu dispariţia efectivă a sectoarelor şi a politicilor publice. Economiile şi societăţile moderne au nevoie de reglementări şi politici
publice care să asigure bunuri publice, care să limiteze externalităţi negative, costuri ale afacerilor suportate de societate.Şi mai este nevoie şi de o busolă morală, fără de care totul se împotmoleşte mai devreme sau mai târziu.
Criza din Asia din 1997 a fost cauzată, în principal, de deschiderea prematură a conturilor de capital ale economiilor din regiune. Similar, o grabă de a privatiza utilităţile publice nu este justificat; mai mult, este mai bine ca unele utilităţi să fie lăsate în mâini publice. Această criză financiară adâncă, eşuarea rundei Doha în comerţul internaţional şi lipsa de rezultate oriunde, politici de dezvoltare au fost încapsulate în mod simplist în mantra ideologică a neo-liberalismului sunt grăitoare. Există vicii structurale profunde în majoritatea ţărilor sărace – corupţie, drepturi de proprietate opace, risipă, furt şi o alocare greşită a resurselor publice – dar acestea nu constituie un argument convingător în favoarea acceptării necondiţionate a unor remedii de politică prea generale şi, uneori, în discordanţă faţă de condiţiile locale.
Criza financiară care a lovit acum chiar în inima industriei financiare mondiale este, fără îndoială, o respingere convingătoare a paradigmei care a glorificat dereglementarea totală. Uriaşele operaţiuni de salvare prin acoperirea pierderilor care se desfăşoară acum în sectoarele financiare vor introduce, sau vor întări, elemente ale capitalismului de stat în numeroase ţări industrializate, inclusiv în SUA. Impactul asupra bugetelor naţionale poate fi foarte sever pentru mulţi ani de acum înainte. Pentru a diminua suferinţa provocată şi pentru a reduce dependenţa de împrumuturi externe, ratele de economisire vor trebui să crească în toate economiile ale căror bănci sunt (vor fi) recapitalizate în mod semnificativ. O întrebare legitimă se impune: pot ţările bogate să înceapă dintr-o dată să economisească şi să fie mai atente la ce poate aduce viitorul? Răspunsul atârnă foarte mult de coeziunea socială (solidaritatea) şi de capacitatea politicienilor de a conduce în vremuri de ananghie.
Dacă adăugăm aici implicaţiile îmbătrânirii populaţiei şi problemele statului, schimbarea climatică, precum şi provocările în domeniul competitivităţii nu este greu de trasat conturul unei agende de politici publice foarte complicate.
Efectele actualei crize financiare au lovit lumea occidentală când ridicarea Chinei, Indiei, Braziliei şi resuscitarea unei Rusii capitaliste determină o lume multi-polară tot mai accentuată, cu profunde reverberaţii economice şi geopolitice. Lupta pentru controlul resurselor neregenerabile (îndeosebi petrol şi gaze) ilustrează fenomenul.