x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Lecţia de trăit bine

0
Autor: Tudor Octavian 04 Ian 2012 - 21:00
Odata sau de doua ori in an, un domn pe care l-am cunoscut intr-o statiune balneara ma intreaba la telefon ce mai fac. Deoarece ma suna de fiecare data dimineata, eu ii raspund ca lucrez. Tu nu stii sa traiesti, ma mustra el, iar eu il las sa vorbeasca. Nu-i primul om care forteaza dialogul. Si nu ca sa-mi sugereze un scenariu al vietii mai vesel, ci ca, tacand, sa i-l confirm astfel pe al sau. Sa-i ascult respectuos palavrele, iar la sfarsit sa-i spun ca are dreptate si ca datorita lui am sa-mi schimb toate deprinderile cu altele mai pline de sens.

Asta a fost problema mea de cand ma stiu si foarte probabil e problema tuturor celor stapani pe existenta lor: sfaturile si bascalia, pasamite prietenoasa, a unora care se cred baieti de comitet. Daca o persoana face tot timpul caz de multele si alesele sale desfatari si distractii, de existenta sa de petrecaret, ori nu-i foarte convins de modul in care traieste, ori ar vrea si altceva, dar nu stie ce. Cunoscutul care imi telefoneaza, ca sa se mire zgomotos de un lucru, pe care-l stie de fapt de ani buni, ma cauta nu ca sa-mi povesteasca niste aventuri recente, ci aventurile sale din tinerete. Nu programul meu de lucru zilnic il intriga si-l starneste ca sa ma caute. Il nelinistesc durata si tenacitatea acestuia.

Intr-o zi a iesit din obisnuitele tatonari si reprosuri inca politicoase ca sa ma intrebe ritos: Ma, tu chiar lucrezi mereu?! Uimirea, cu doza ei de revolta, era consecinta unor legende populare despre dezordinea misterioasa din vietile artistilor. Daca esti ordonat si-ti place munca, inseamna ca esti mediocru. Sau, si mai rau, ca esti un nimeni. Zilnic muncesc doar oamenii care altfel nu se descurca. Artistii muncesc numai cand sunt inspirati. Expresia in uz, la categoria de guralivi si laudarosi, din care face parte si omul care ma cauta din an in paste la telefon, este "artistul creeaza cand ii vine". In restul timpului produce povesti publice: bea de stinge, zice vorbe de duh care raman in istorie, intra in tot felul de situatii fara iesire, nu e inteles de femei, nici contemporanii nu-i realizeaza maretia, iar cand ii vine inspiratia, dispare cateva saptamani undeva, intr-un loc pe care criticii operei sale il vor sacraliza dupa ce va pleca dintre vii. Domnul care ma suna de doua ori pe an e dornic sa cunoasca si sa frecventeze notorietati, dar pana va intra in anturajul unei celebritati mai inspirate, se multumeste si cu mine. Insa eu il dezamagesc de fiecare data si nu-i exclus sa ma abandoneze. Nu-i rentabil, sufleteste vorbind, sa tot insisti sa salvezi un om, sa-l inveti sa traiasca mai bine si sa te alegi din toata munca asta cu niste intrebari stanjenitoare. O fi numarul salvatorilor in crestere, dar nici cei care nu se lasa salvati nu-s putini.

Serviciul de email marketing furnizat de